Since I've been gone

De cand n-am mai avut o clipa sa scriu pe blog s-au intamplat macar urmatoarele (in ordine cronologica):
- premiul Nobel pentru literatura i-a fost acordat lui Bob Dylan;
- mi-a fost acceptat un nou paper intr-un jurnal medical international;
- fetita mea a implinit un an;
- Trump a fost ales presedintele Statelor Unite
- a murit dragul meu, si al multora dintre voi, Leonard Cohen.

Acum cand am nu mai mult de 20 de minute pentru scris intr-o duminica de astreinte despre ce sa va povestesc mai intai dintre toate acestea?

As putea mai degraba sa va povestesc despre timp, despre acest lux extraordinar al contemporaneitatii, despre senzatia de culpabilitate legata de orice alegere facuta pentru modul in care alocam fiecare sfert de ora. Suntem prizonierii unui ritm care ni s-a infiltrat sub piele, un ritm dictat de competitie si necesitati personale si din care nu putem iesi decat cu un sacrificiu personal si profesional imens.

World Economic Forum au publicat pe social media un infografic in care ne sfatuieste sa le permitem copiilor sa se si plictiseasca din cand in cand pentru ca acest lucru este foarte important pentru dezvoltarea lor mentala. "Plictiseala" este asociata cu introspectia si deci cu dezvoltarea unor abilitati de autoperceptie, constientizare de sine, autocritica, intelegere a lumii, dezvoltarea gandirii abstracte etc.

In iuresul ultimelor luni, m-am gandit ca, dincolo de faptul ca voi incerca sa aplic asta pentru fiica mea, probabil este necesar sa avem timp de plictiseala si pentru adulti. Nu neaparat in sensul clasic al termenului pentru ca un om inteligent nu se 'plictiseste' propriu-zis... Nu mai avem insa acel respiro atat de necesar introspectiei, nu mai avem momente de sinceritate cu noi insine in care viata sa nu ne fie ocupata de altceva, fie ca e vorba de un simplu butonat pe telefon sau pe laptop. Cu siguranta creierele noastre sunt agresate in permanenta. Printre altele, acesta este motivul pentru care nu se mai consuma poezie si, caricaturizand un pic lucrurile, premiul Nobel pentru literatura i se acorda lui Bob Dylan, singurul poet pe care mai avem dispozitia intelectuala sa il "consumam" in viteza vietilor noastre.

Desigur ca experientele mele nu sunt reprezentative pentru toata societatea. Tind sa cred insa ca ele sunt reprezentative cel putin pentru o intreaga clasa sociala universala, formata din adulti cu studii superioare, cu ambitii de autorealizare si mijloace medii/usor peste medie de trai. Cu atat mai mult daca au si obiectivul de a avea o familie.

Nu stiu unde sa gasesc acest timp. Nu stiu cum sa ma intorc la vers. Nu intrevad nicio fereastra de timp acordata verbului asa cum mi se intampla alteori. Dincolo de lucrurile frumoase sau mai putin frumoase care mi se si ni se intampla, aceasta lipsa de timp pentru introspectie imi aduce in suflet tristete. 

Am avut o singura rasplata. Pot sa o povestesc aici, adapostita de secretul limbii romane :) In ultima zi a seriei de rezidenti care a plecat pe 31 octombrie, fosta mea rezidenta, proaspat casatorita, a venit si mi-a multumit pentru ca fac inca fetele sa viseze ca pot avea totul: o cariera chirurgicala, una stiintifica, o relatie de cuplu si un copil. Mi-a spus ca stie ca probabil ca este mai greu decat pare dar ca pentru ea si colegele ei rezidente e minunat sa aiba si un astfel de exemplu. I-am multumit, flatata, dar i-am spus, incercand sa fiu cat se poate de obiectiva in circumstanta respectiva, ca inca nu am facut dovada timpului si deci ca nu stiu cate din aceste lucruri vor rezista. Cu toate acestea, macar a doua zi, nimic nu a mai parut greu...

Comentarii

  1. "Norocos e cel ce face ce ii place ,nu munceste intreaga viata." Confucius.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu