Am vizitat acum vreo doua saptamani un tinut din inima Frantei dar nu prea departat de Montpellier: Aveyron-ul. Un fel de mica Romanie daca e sa ne luam dupa forma lina a dealurilor, dupa culoarea ierbii si tihna timpului. Un fel de mica Franta daca e sa ne luam dupa abundenta de mici castele, gestionate in mod de "agro-turism".
Au fost doua zile de tihna, dupa un calapod caruia ii fac loc prea rar in planurile noastre. O tihna tot organizata pentru ca am inclus in ea si suficiente vizite.
Una dintre ele a fost la muzeul Pierre Soulages din Rodez, gazduit intr-o cladire conceputa de RCR Arquitectes, firma de arhitectura careia i s-a acordat premiul Pritzker 2017. Cred ca de mult nu mi s-a mai intamplat sa simt ca exista o simbioza perfecta intre arhitectura si artistul expus, oricum nu intr-o asa masura precum s-a intamplat la muzeul Soulages. Nu stiu daca cladirea m-ar fi emotionat luata separat, nu stiu daca operele lui Soulages s-ar fi impus spontan in memoria mea afectiva dar pot sa afirm ca legatura dintre cele doua a avut un efect miraculos.
Intr-unul dintre spatii, curgea un film despre vitraliile pe care Soulages le-a conceput pentru Catedrala din Conques (si aici ma simt obligata sa spun cu onestitate ca nu mi-au placut deloc in viata reala). In film, o banala scena de creatie: Pierre Soulages, aflat pe terasa linistita a casei sale cu vedere spre o curte mediteraneana, desenand. O banala scena de creatie care mi-a ramas adanc infipta in minte. Zilele noastre au orare fixe si miscare continua. Zilele noastre au imperative si exactitati. Zilele noastre au timp pentru ceilalti dar timpul pentru noi contine mai mereu vreo 30-60 de minute cazate la ora la care suntem mereu prea obositi pentru a da nastere vreunei idei. Pentru o clipa m-as fi transferat fara regret pe terasa acelei case, sa uzurp locul artistului.
Dar cred ca doar o clipa, atata tot, ar fi durat linistea. Cu siguranta, as fi adus cu mine tot convoiul de alegeri care fac ca timpul meu sa fie un timp structurat si grabit.
Tin minte interviurile acelea "inspirationale" (scuzati barbarismul dar aici se preteaza bine) cu tot felul de oameni care erau inevitabil intrebati "what makes you tick?", "what keeps you going?". Indiferent de raspunsul oficial, cred ca este ceva ce vine cumva din interior, din gradul de agitatie browniana a moleculelor personale (cu smiley-ul de rigoare cu tot :) ).
***
In alta ordine de idei, o mana de oameni pe ici pe colo (Marea Britanie, SUA) au ales nationalismul. Apoi aceeasi mana de oameni a inceput sa isi puna intrebari privind validitatea propriilor decizii al caror caracter usor ridicol a inceput sa transpara intr-o buna parte a presei (si ea, desigur, usor partinitoare). Astfel, o mana de oameni din Franta a recunoscut ca lumea are o problema, ca desigur unele concepte ale modernitatii ar trebui puse sub lupa dar ca traim mai bine intr-o societate deschisa la minte si la idei.
In Aveyron, asa cum povesteam si pe Facebook, doi romani si jumatate au stat intr-un castel francez gestionat de niste olandezi care vorbeau jumatate de timp in engleza. Aceasta este singura Europa pe care o inteleg perfect.
Comentarii
Trimiteți un comentariu