Excelenta sau fericirea?

Sunt la Paris, pe strada, nu departe de Domul Invalizilor si simt ultimele ramasite ale parfumului de tei emanat de toti copacii ce delimiteaza parcul. Masinile care trec uneori nervos par a fi din alt film. Langa mine traverseaza grabit o fetita de 12 ani, cu picioare subtiri  de prepubera. Ma gandesc involuntar la fetita mea care nu are inca doi ani si pe care a trebuit sa o las acasa ca sa vin la Paris, la congres. Cum va fi oare la aceeasi varsta ? Oare va mai sta lipita de mine « blottie contre moi », cum povestea Simone Veil ca statea langa mama ei ? Si oare, mai ales, oare ce o sa ii spun ?

Sunt la un congres la care discrepanta intre excelenta si mediocritate este enorma pentru ca e primul congres international de chirurgie laparoscopica hepatica, un domeniu in care sunt cu adevarat buni doar « a happy few ». Dar pe de alta parte e un domeniu in care, ca si in celelalte, nu pot deveni foarte buni decat cei care au microbul, nelinistea, obsesia perfectiunii, simtul detaliului, autocritica si un oarecare sentiment al destinului, ca la presedinti. Pe drumul acesta sunt satisfactii de toate felurile, si din cele altruiste, si din cele egoiste dar mai ales e foarte multa munca si destule renuntari.

Mi se intampla ca de fiecare data cand vreau sa ma multumesc cu mai putin sa ma trezeasca din somn aceasta neliniste de a deveni mai bun. De fiecare data cand conced modest « nu stiu daca as putea face un anumit lucru in profesie », ajung sa caut fix lucrul/obstacolul acela. Ori ambitia nu e nicidecum insotita de garantia succesului. Exista oameni care au desigur toate aceste trasaturi si mai dezvoltate decat pot eu sa intuitesc. Ei sunt poate capabili de mai multe renuntari pentru a reusi. Si mai sunt cativa care pe drumul acesta se pierd, se epuizeaza, se sting... Exista Picasso si exista Modigliani.

Nu stiu deci ce o sa ii spun lui Iris. Sa o invat sa caute excelenta, cunoscand toate preturile pe care le-ar putea plati sau sa o invat sa incerce sa fie fericita. Poate ca indiferent de ceea ce o invat eu, ea va avea drumul ei dar am o banuiala ca nelinistea asta are si ceva transmisibil, inoculat… Probabil ca dihotomia nu exista cu adevarat dar care este procentul celor care le obtin pe amandoua: 10-15-20%? Si ce fundament personal ireprosabil iti trebuie pentru a ajunge printre ei?

Si-apoi imi revine in gand congresul si ma trezesc ca vreau sa va mai spun ceva… In 3 zile de congres (x9 ore) doar 6 femei au prezentari orale de 10 minute. La conferinta de consens de la Masaoka de acum 2 ani, in poza de final nu apare nicio femeie. In domeniul meu princeps (chirurgia carcinomatozei peritoneale) suntem ceva mai multe, cel putin in Franta unde la congresul international anul trecut am avut onoarea sa port si pancarta. Ma gandesc ca mai am totusi un pic de treaba de facut in chirurgia asta ca sa punem lucrurile la punct J

(postare scrisa acum 2 saptamani)