Rosé - o cronica foarte personala

Tocmai am terminat de citit Rosé, culegerea de texte semnate de Marius Constantinescu, publicata de editura Nemira. A fost un citit compulsiv pentru ca, pe de o parte, aveam pofta sa ma intorc la stilul nostru de viata european (si Rosé are multe de a face cu el),iar, pe de alta parte, pentru ca m-am regasit in unele dintre texte chiar si acolo unde nu ma regaseam. V-am avertizat inca din titlu ca voi face o cronica foarte personala pentru ca asa am lecturat cartea si, deci, imi va fi greu sa ma despart acum de aceasta stare pentru a privi tehnic ritmul si scriitura.

Primul lucru pe care mi l-am consemnat este ca textele sunt intimiste fara a fi private. Nu am aflat nicio informatie de budoar, nici de tabloid, ci am fost doar invitati sa traim o parte din momentele vietii lui Marius in atmosfera lui. Este cumva si obiceiul acestui blog. Scriu adesea despre stari, despre ritmuri, despre felul de a trai si interpreta o experienta dar, atunci cand privesc textele cu un ochi autocritic, am impresia ca nu am dat totusi prea mult din casa. Nici Marius Constantinescu nu da prea mult din casa, nici chiar atunci cand ne lasa impresia ca parcurgem cu el, spre exemplu, cautarea inelului de logodna. Ador acest echilibru fragil intre impartasirea unor fragmente din propria persoana si pastrarea secretelor in sertare bine pazite.

Continuu sa cred ca lucrurile dezagreabile pe care le aflam despre ceilalti devin secretele noastre. Este impudic sa fim rai, aspri sau generosi cu impartasirea defectelor celor pe care am avut prilejul sa ii cunoastem indeaproape. Probabil ca avem aceeasi educatie (de acasa, literara, nu stiu...) intrucat exact acesta este principiul care se dezvaluie din textele culese in Rosé. Mai mult, ele sunt, din loc in loc, un fel de clin d'oeil catre cei care i-au facilitat descoperiri si deschideri noi ceea ce mi-a readus in minte o constatare mai veche asupra faptului ca traim atat de putine intalniri semnificative cu ceilalti intr-o viata incat suntem obligati sa le elogiem asa cum se cuvine.

M-am bucurat si de lucrurile mici: de inclinarea lui catre materiale naturale (regasesc obsesia cu care citesc etichetele in magazine), de absolutismul cu care condamna maiourile ca obiect vestimentar masculin (mai ieri ii spuneam cuiva ca acesta era primul meu filtru in selectia potentialilor parteneri), de cautarile in ceea ce priveste parfumurile, de apriori-urile legate de design interior (ale mele sunt strict opuse), de gustul pentru vinuri sau de pregnanta amintirilor din copilarie si adolescenta. 

In aceasta privinta, ma intreb daca nu este o "aventura" generationala. Suntem, la fel ca multi tineri scriitori si jurnalisti, generatia care a trait Revolutia intr-un moment cand eram prea mici pentru a protesta dar destul de mari pentru a intelege. Ma intreb daca nu cumva asta ne-a dat un fel de sete pentru a experimenta anii '90 sau daca e vorba doar de o alta prejudecata din seria "pe vremea mea". Imi aduc aminte cu aceeasi precizie precum Marius Constantinescu despre o mie de detalii ale acelor vremuri: intamplari, arome, gusturi, amanunte vizuale sau trairi... Toate au fost extrem de intense si sunt aproape la fel de proaspete si azi.

Cartea nu era completa fara Ioana (Ioana Bâldea Constantinescu - sotia, autoarea cartilor Dincolo de portocali si Nautilus, moderatoarea emisiunii Orasul Vorbeste) si Maria, fata lor, iar portretul autorului ar fi ramas neconvingator fara ele. Texte simple si emotionante pe care le proiectezi in propria viata, vrei nu vrei, si genereaza o dorinta manifesta de a-i vedea pe toti trei in viata reala pentru a le simti mai bine ritmul de cuplu si de familie.

Acum trebuie sa recunosc: cand am vazut prima data titlul mi-am spus: "Hm, Rosé... nu e bine. Nu e nici alb, nici rosu, nu e vinul marilor cunoscatori". Dupa ce am citit cartea, mi-am dat seama ca asa trebuia sa fie: este vorba despre vinul pe care il bei cu prietenii intr-o seara de vara, depanand amintiri, fara pretentii de conferinta profesionala ci doar cu placerea descoperirii vie...