Despre varste

De foarte aproape sau dinauntru, viata se vede ca o insiruire de momente. Nu-ti prea vine sa teoretizezi pentru ca e plina de clipe ocupate. Ai cateva convingeri, poate ferme, poate incerci sa-i convertesti si pe altii la ele, ai un anumit time schedule fie ca-i spune orar scolar, universitar sau program de lucru, ai un anumit tipic de socializare. Intre ele, sarbatoresti Paste, Craciun, Anul Nou, poate ziua ta si iti planifici cateva vacante.

Din cand in cand, ca si cand mi-as filma propriile zile, imaginea devine panoramica. Surprind pe pelicula cate o perspectiva si o analizez zile in sir pana cand o alta imagine ii ia locul. Am din ce in ce mai mult senzatia ca tot mecanismul mintii noastre se transforma pe neasteptate de la deceniu la deceniu.

Practic e cam acelasi proces ca si invatatul in sesiune. Imi amintesc ca ingurgitam cursuri dupa cursuri pentru examenele mari pentru care aveam mai mereu spatiu de 7-10 zile. Informatia era luata de-a gata, asa cum venea, logic dar printr-un fel de absorbtie insetata. Si la un moment dat pe cand ajungeam la a doua citire Aha! Totul incepea sa se lege, sa prinda o legatura, sa devina un organism. De la o varsta la alta informatia se leaga... dar altfel.

Si aici e cheia... Nu pot inca sa propun o axiologie a acestor organisme de informatie. Nu pot sa spun ca e mai bine sa fii adolescent sau matur tanar (cam pana aici am ajuns, deocamdata). Nu vad intre deceniul 2, 3 si perspectiva lui 4 un top al apropierii de adevar. E sigur insa ca pierzi din prospetime si castigi in profunzime, insa o profunzime mai harsaita si mai ruginita daca nu ai grija sa o alimentezi zilnic.

M-a marcat in adolescenta un film cu Nichita, sa tot fi avut peste 40 de ani, de prin anii 80, in care spunea ca 16 ani sau clasa a Xa reprezinta varsta cea mai deschisa spre poezie. Din cauza asta mult timp am ramas la 16 ani. Oricat as vrea sa pretind acelasi lucru, nu mai sunt acolo pentru ca nu mai vad notiunile cu majuscula. Nu mai vorbesc (doar) despre Adevar, Bine, Fericire, Reusita, Esec, Dragoste chiar daca inca mai sunt preocupata de conceptele din spatele termenilor. La 16 ani adulmeci viata prin prisma lor dar ai mai degraba o intuitie decat fapte palpabile. Cum spune A. De Saint Exupery „Dorinta de dragoste este chiar dragoste”. Da, dar nu chiar. Inca nu stii cum e dragostea, daca doar iti doresti sa te indragostesti, sentimentul este in tine dar nu-l traiesti. Intre 20 si 30 de ani, te apropii un pic de realitate. Si aici reactivitatea oamenilor e foarte diferita. Ca si varietatea de experiente pe care le traiesc. Pe la 30 de ani incepi sa ai o perspectiva asupra vietii. Conceptele teoretice probabil ca te preocupa mai putin iar aspectele concrete te incoltesc. Nu-ti sintetizezi inca experienta de viata decat suspendata undeva intre idealuri si realizari.

Nu pot decat sa banuiesc ca mai departe castigi in perspectiva si in profunzimea analizei, cunosti mai bine natura umana, integrezi si reusesti sa treci mai usor dincolo de aparente. Sau, am vazut si asta dar mai rar in globul meu, incepi sa acumulezi frustrarile, sa le alimentezi si sa le permiti sa te locuiasca. Insa esti mai putin capabil sa crezi in concepte, incepi sa-ti pierzi din idealuri sau macar din curajul de a le urma. Nu de mult timp, in jurul meu, doua persoane de 38, respectiv 42 de ani, discutau un pic nostalgic ca divortul nu reprezinta o optiune pentru ca e scump. Probabil ca e varsta la care gandesti asa, o perspectiva pragmatica dar complet nefavorabila fiintei vii din tine. Poate mai profunda si mai asezata decat animalul vanator sau simtitor de la 25 de ani dar sigur dotata cu invidie fata de acesta.

Este o evolutie fireasca. Intuiesc mai putin ce se intampla mai departe. Dar imi dau seama ca tot alegand anumite drumuri la intersectii, pe masura ce trece timpul iti raman tot mai putine optiuni. Adica stii ca asta ti-a fost profesia, astea au fost functiile tale, astea au fost iubirile tale si asta este opera ta sau agoniseala ta. Mi se pare inca greu de infruntat perspectiva aceasta asa cum, recunosc, mi se par greu de infruntat urmele ireversibile de pe trup.

Pe cand ma apropiam de final mi-am adus aminte de crizele de dezvoltare descrise de Erikson. Le-am recitit si ... pot sa stau linistita, n-am adus nimic nou J

PS In imagine Cele 3 varste ale femeii de Klimt