Tot ce iubeam

Am finalizat de curand romanul lui Siri Hustvedt - Tous ce que j' aimais (What I loved). Imi doream de mult timp sa ii citesc cartile si, se pare, dintre romanele publicate pana acum am ales bine. In orice caz, asta a fost exclamatia mea la finalul celor 450 de pagini si, cand mi-am confruntat entuziasmul cu parerea unor voci avizate, am vazut ca asta a fost si exclamatia criticilor.

Am citit un roman de substanta cu un narator la persoana I masculin (cum imi place:) ) - criticul de arta si scriitorul Leo Hertzberg, cu 4 sau chiar 7 personaje principale: Leo si sotia sa Erica - scriitoare, prietenii lor, Bill, artist plastic, si sotia sa Violet, scriitoare, fosta sotie a lui Bill, Lucille, poeta, copiii Matt si, respectiv, Mark. Adultii sunt cu totii artisti, locuiesc intr-un New York intelectual, boem, dens, charmant si isi analizeaza vietile intr-atat fiind uneori mai preocupati de analiza decat de viata (poate descrierea va aminteste de Woody Allen dar latura comica a intelectualului dezorientat lipseste aici). Opera lui Bill este descrisa extrem de viu si imaginativ, dand uneori impresia unui vizual literar, iar structura operei lui Bill este de fapt o reprezentare plastica a structurii interioare a oricaruia dintre protagonisti: cuburi de sticla, porti catre permis si interzis, asocieri, culori, cuvinte, personaje reale si imaginare, franturi din studiile sotiei sale (despre istoria isteriei si a tulburarilor alimentare) si din viata prietenilor lui... Ca un detaliu personal, descrierea si analiza lui Leo asupra operei lui Bill, departe de a fi plicticoasa, mi-a redeschis apetitul pentru arta contemporana si mi-a dezvaluit existenta cheilor de lectura potential infinite pentru instalatiile care locuiesc astazi muzeele de arta contemporana.

In viata personajelor se petrec nenumarate evenimente, unele fericite, altele nefaste, culminand in ambele cazuri cu pierderea copiilor, o pierdere rapida si finala, in cazul unuia dintre cupluri, lenta si potential reversibila, in cazul celuilalt cuplu (triunghi?). Poate latura de thriller psihologic ce imbraca partial ultimul sfert al cartii nu m-a prins, reamintindu-mi prea mult ca autoarea este sotia lui Paul Auster (am regasit gustul de incert si bizar care mi-a placut in Leviathan dar pe care nu l-as fi dorit neaparat aici). Totusi dintr-o perspectiva globala, aceasta bucata de puzzle poate contribui la constructia de ansamblu a cartii: intr-un fel ea pune in evidenta evolutia unei societati fata de care generatia personajelor este anterioara si pe care simte ca nu o mai poate cuprinde, intelege, stapani.

Dezintegrarea lenta aduce tristete dar o tristete ne-patetica pe care inveti ca cititor sa o stapanesti, deopotriva cu personajele insele, prin analiza. Iar finalul m-a facut sa recitesc inceputul in timp ce cartea ma va face cu siguranta sa o citesc in continuare pe Siri Hustvedt. Pana acum este cea mai completa din seria de scriitori femei inceputa aici.