O camera trista

Stiu ca am mai scris ca imi plac oamenii tristi, tristetea este iluzia unei profunzimi...

Doar ca astazi, ascultand Sad Lisa a lui Cat Stevens, m-am gandit la inca o versiune a tristetii din noi, altceva fata de nemultumirea intrinseca de care vorbeam atunci. M-am gandit ca uneori tristetea este o camera care conduce spre tine insuti, e o retragere din social in tine, o plonjare aducatoare de catharsis. Nu e generata de vreo nemultumire ci pur si simplu de angoasa intalnirii cu tine insuti, probabil ca nu exista imagine mai aducatoare de angoase decat propria reflexie in oglinda. Avem mai mereu nevoie sa imbracam in societate o imagine mult ameliorata a noastra... si inauntru stam ingenuncheati, vulnerabili, tematori, sensibili (in oricare acceptiune a termenului va place de la emotional la irascibil). Ar fi bine daca oamenii ar invata sa comunice si sa asculte... daca am indrazni sa ne aratam sau sa privim oamenii in camera lor trista... Nu toate gandurile din camera trista sunt despre fapte aducatoare de tristete, uneori sunt despre nimic, despre ceva imaterial pentru care folosim tot cliseisticul termen de suflet. Mai bine va las cu Cat Stevens...