Pozitia spectatorului

Filmul "Pozitia copilului" are un titlu care incita la jocuri de cuvinte, fiind in sine un fel de joc de cuvinte intre pozitia pe care personajul jucat de Bogdan Dumitrache, Barbu, o are in fata parintilor sai - aceea a unui copil chiar daca unul de varsta adulta - si poate pozitia copilului mort in timp ce traversa un drum national imediat in afara localitatii (sau cel putin asa imi place sa cred).

Am avut in sfarsit ocazia sa vad filmul si chiar sa completez vizionarea cu doua texte: un articol minunat at large semnat Ana-Maria Onisei in Esquire si un interviu semnat Iulia Blaga in Harper's Bazaar. In urma lor am descoperit un Bogdan Dumitrache altfel decat mi-l imaginam dar cu atat mai potrivit pentru roluri de fiu. De ce altfel? Pentru ca mi-l inchipuiam mai grav, mai incrancenat, mai concentrat asa cum, de altfel, marturiseste ca a fost o buna perioada de vreme dupa insuccesul cu Crash Test Dummies.

Sper sa nu mi-o luati in nume de rau cand spun ca poate cel mai mare pacat al filmului (desi unul care m-a bucurat extrem de mult) este faptul ca a luat Ursul de Aur. Pentru ca spectatorul se afla in pozitia de a intra in sala de cinema cu asteptari extrem de mari si poate cu prejudecati. Nimic din ceea ce se va dovedi parte din calitatile extraordinare ale filmului nu mai impresioneaza suficient de puternic.

Sau cel putin asa am trait eu filmul. Am venit cu bucurie pentru ca imi dorisem destul de mult timp sa il vad si pentru ca citisem criticile. Stiam intriga si ma asteptam sa fiu bulversata. Ori bulversarea nu are aceeasi intensitate cand e asteptata, anticipata...

Luminita Gheorghiu face intr-adevar un rol senzational. Ma uit peste filmografia ei de la Revolutie incoace si realizez ca a jucat in multe dintre filmele de marca ale noului cinema: Dupa dealuri, Aurora, Francesca, Nunta muta, 432, Moartea domnului Lazarescu, Train de vie. Ba chiar si 2 filme de Haneke dintre care l-am vazut doar pe cel mai recent: Le temps du loup si Code inconnu: récit incomplet des divers voyages. Pana acum, cand ma gandeam la Luminita Gheorghiu, imi aminteam rolul de asistenta din Moartea domnului Lazarescu. Rolul Corneliei, insa, a maturat parca orice amintire anterioara lasand loc doar pentru mama puternica si intruziva. Cu o astfel de forta actoriceasca si o astfel de filmografie, imi doresc sa o vad pe Luminita Gheorghiu intr-un interviu de Eugenia Voda la Profesionistii.

Exista scene din film care imi locuiesc amintirea, puternic simbolice si totusi subtile: discutia legata de Olynth, scena masajului, disputa intre cele patru personaje. Este adevarat ca Peter Calin Netzer reuseste o cartografiere profunda a relatiei dintre o mama intruziva si fiul sau (aici ezit sa caracterizez, stim foarte putine despre Barbu ca adult, in afara de detaliile care stau dovada asupra relatiei defectuoase cu mama). Iar finalul mi se pare o adevarata demonstratie de forta scriitoriceasca si regizorala. Impresionant dar nu patetic, intens dar totusi atent controlat.

Cam asta e pozitia spectatorului: stie dinainte ca va fi impresionat dar nu stie sigur in ce cheie. In ceea ce ma priveste, emotia este mai ales cerebrala, oricat de oximoronic ar suna.