Dintotdeauna mi-a placut linistea noptii pe holurile unui spital. Cand te afli seara sau noaptea la spital, de garda sau cu o urgenta, si daca esti cat de cat cu mintea odihnita, ai un sentiment aparte. Ceva un pic eroic, un pic boem...
In ecoul pasilor pe holuri, in modul tainic in care numai tu stii sa deschizi usile dincolo de care e forfota (blocul operator, terapia intensiva), in murmurul care te insoteste cand intri intr-un salon, in micile gesturi care pot face bine, in discutiile sincere care rasar uneori la orele astea...
Nu intotdeauna e asa, nu mereu e usor sau placut. Dar uneori locul in care iti faci meseria devine un pic si casa ta. Cand lumea incepe sa te cunoasca si stii ca daca te duci pana la CT au incredere in ce le spui si iti dau ok-ul e semn ca e un film din care faci si tu parte. Ce-i drept uneori lumea asta e sufocant de mica pentru ca in sutele de ore petrecute de-a valma nu ai timpi sa respiri, sa vezi soarele, sa iti faci planuri pentru maine.
Astazi seara imi place. E ca in tabloul lui Van Gogh: e noapte pe Rhon dar aici inauntru e lumina.
Presupun că n-ar trebui să fac asta, dar fiindcă te simt un om blând şi neranchiunos abuzez:
RăspundețiȘtergerete aflii -> te afli.
E o maladie foarte frecventă în ultimii ani - asemănătoare cu maladia confuziei în franţuzeşte între participiul trecut, infinitiv şi indicativul prezent al persoanei a 2-a plural ("j'ai mangé - j'ai manger - j'ai mangez").
Ai absoluta dreptate si daca as fi fost atenta as fi scris cum trebuie :) Dar era noapte si eram la spital :)))
RăspundețiȘtergerece-i corect e corect, tx