Problema identitatii

Multumesc frumos pentru raspunsurile la intrebare si ii invit pe cei care nu au facut-o sa lase un comentariu la postul de mai jos sau aici. Cu cat suntem mai multi, mai diversi, probabil ca se va crea o reflectare mai complexa a identitatii din spatele cuvintelor.

Pe de o parte, sunt sigura ca depinde si de cititor: asa cum un grafolog descifreaza dupa alte criterii decat cel al sensului un scris de mana, cu siguranta identitatea din spatele unui text se poate descifra cu atat mai usor cu cat exista mai mult antrenament in analiza oamenilor.

Pe de alta parte, trebuie sa revin la stilul de a scrie. Atunci cand porti o masca, dupa cum remarca Paul, continutul s-ar putea sa insele dar stilul in care asterni/alternezi cuvintele s-ar putea fie sa te dea de gol, fie sa faca rolul mai convingator. Si-aici, il intrebam si pe el mai jos, oare depinde de cat de dotati suntem sa jucam rolul? sau ne tradam pana la urma? Apoi cred ca dobandim si o serie de automatisme profesionale care deviaza cateodata discursul eului personal in cel al eului public.

Incerc sa fac o serie de interviuri speciale pentru blog dar, din pacate, sunt mijlocite de mediul online. Le-as prefera personale dar deocamdata se desfasoara in scris si singurele indicii pe care le am sunt cele ale textului. Aproape sigur ca dincolo de ceea ce sunt cei intervievati si dincolo de capacitatile mele de a-i intelege sau de a adresa intrebarile potrivite, va mai interveni si proiectia: cum imi proiectez eu sau cititorii interviului persoanele respective.

Si, ca intr-o oglinda, cumva si intrebarile, si raspunsurile au legatura cu identitatea... Deci: suntem ceea ce scriem?

PS. Ambele posturi sunt insotite de imaginile ale unor opere semnate Annette Messager

Comentarii

  1. Nu cred ca suntem ceea ce scriem, in primul si in primul rand pentru ca multi dintre noi nu stiu sa scrie :) Daca te referi la "scrisul profesionist" (scriitori, poeti, eseisti etc.) atunci raspunsul nici macar nu mai e atat de important, pt. ca pe nimeni nu intereseaza cine sunt "scriitorii, poetii, eseiestii" decat eventual alti "scriitori, poeti, eseisti" + profesoarele de limba si literatura romana (as fi adaugat si criticii literari, dar astia intotdeauna si mereu sunt in primul si in primul rand interesati doar de persoana lor proprie, cu cateva mici exceptii - L. Raicu, Marin Mincu si N. Manolescu in perioada lui buna).

    Poate sunt mai de moda veche, dar eu inca mai astept a doua sosire a scriitorilor care puneau o oglinda pe Strada Mare sau care se chinuiau sa copieze Registrul Starii Civile, m-am cam saturat de aceeasi post-moderni (sau au devenit post-post-moderni?!) prin randurile carora transpare numai "eu, eu, eu, eu". Cel putin romanticii (care faceau in esenta acelasi lucru) aveau un pic de stil si de metoda.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, mult eu transpare din romanele de azi. Dar fiind vorba pana la urma de un cumul de eu-uri, nu cumva tocmai asta e societatea? Una obsesionala sau depresiva?

      Nu stiu daca ai citit Constantin Stan, am mai scris despre el pe aici, din pacate a decedat in august :(, dar romanele lui erau mai complexe, mai anacronice din cauza asta... si cu siguranta gasesti mai mult decat eu pe acolo...

      Ștergere
    2. Da, am citit posturile tale despre Constantin Stan, personal inca nu l-am citit, dar o sa-i caut cartile prin librarii.

      "Una obsesionala sau depresiva?"

      Cred ca mai degraba "obsesionala", IMHO "depresia", desi o chestie absolut personala, are un mod ciudat de a te face constient de absenta/prezenta celor din jurul tau. Anyway, si asta ar fi un subiect de discutat, "depresia" nu prea a fost descrisa in literatura romana moderna (sau poate nu am citit eu cartile care trebuie :) )

      Ștergere
    3. Depresia ... ma gandesc... Chiar am putea sa punem intrebarea pe blog?:)
      Depresia in literatura romana contemporana - stiti exemple?

      Ștergere
  2. Eu cred ca de cele mai multe ori suntem ceea ce scriem, imi imaginez stilul ca pe un fir pe care poti sa brodezi in diverse directii insa avand tot timpul punctul comun al firului (modelul tulpinii si al frunzelor atasate acesteia). Consider ca atunci cand vrei sa transmiti un mesaj in care crezi nu te poti descotorosi de 'eu-ul' tau si nici de 'stilul tau'.
    Din punctul meu de vedere pot spune ca recunosc stilul Oliviei, nu as putea sa spun exact de ce si cum insa toate povestirile Oliviei au ' un ceva comun'...chiar daca abordeaza subiecte atat de diferite..si iata apare o noua problema aceea a identificarii 'acelui ceva' care spune despre ea...
    Este interesant faptul ca 'recunoastem' un stil insa nu putem sa-l descriem in cuvinte...oare ar putea fi descris mai bine de catre un pictor sau muzician?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, multumesc, de multe ori am senzatia ca nu am un stil...sau mai rau ca repet mereu aceleasi lucruri. Dar ma bucur ca macar sunt recogniscibile :) (asta cred ca a fost o remarca in stilul meu) :)

      Da, buna observatie legata de cum recunoastem. Un anumit tip de frazare, o preferinta pentru anumite cuvinte, frecventa verbelor, fraze scurte, lungi, jocuri de cuvinte, multe/putine intrebari, nu stiu, banuiesc ca un pic din toate astea...

      Ștergere

Trimiteți un comentariu