marți, 29 noiembrie 2016

Calatoreste...

...dar alaturi de oamenii care iti plac.

Am venit cu masina la un congres impreuna cu o fosta rezidenta de a mea. Am vorbit cat ne-a dus drumul si cat ne-au calauzit ideile dar, povestindu-i despre inceputurile mele chirurgicale, pe alocuri dificile, mi-am dat seama de ceva.

Oricum as da-o, ma raportez mereu la oamenii care m-au format si m-au influentat. Uneori cate o fraza spusa intr-o conversatie iti ramane fixata in gand si iti sare in ajutor de cate ori ai nevoie de ea. Cateodata lucrurile ce pot parea banale unui spectator neavizat pot sa insemne foarte mult pentru tine.

Nu pot sa nu ii multumesc in gand de nenumarate ori chirurgului cu care am lucrat in doua stagii de vara in Spania in anul IV si V de facultate, un chirurg hepatic care mi-a disipat toate ezitarile de a alege alta specialitate la rezidentiat spunandu-mi doar atat: "fii serioasa, tu iti doresti sa faci chirurgie digestiva". Eram la sfarsitul celui de-al doilea stagiu de vara alaturi de el si avusese timp sa ma observe. Ma vazuse stand noptile alaturi de echipa lui de transplant doar ca sa particip si eu la interventia asta si inca nu ma vazuse luand metroul spre casa dimineata cu un zambet aproape tamp de fericire. Auzindu-i fraza, mi-am dat seama ca el vede ceva ce eu nu vad pentru ca sunt prea aproape de mine si ceva ce ceilalti nu vad in mine pentru ca nu au avut contextul potrivit. Si incurajarea asta a lui m-a insotit de atunci de multe ori in gand, mai ales cand drumul meu prin cariera imi parea ezitant.

Dau exemplul acesta dar am altele la indemana de la oameni care m-au influentat mai des si mai profund de atat. Exemple care imi sunt atat de apropiate de suflet incat mi-ar fi greu sa le povestesc unor necunoscuti. Imi dau seama ca ocaziile sa le multumesc acestor oameni sunt putine dar in acelasi timp nu vreau sa le banalizez importanta multumindu-le oricum. Astept momentul sperand sa inteleaga ca tandretea mea i-a insotit in gand asa cum si ei mi-au insotit undeva pe parcurs pasii o perioada de timp. Mi se intampla uneori sa ma grabesc... sau mi se intampla uneori sa nu indraznesc.

***
Acum vreo zece zile, am fost la congresul international de carcinoza la Washington. La gala festiva au fost omagiati, la final de activitate, trei dintre profesorii care au marcat indiscutabil evolutia acestei supraspecialitati chirurgicale care astazi este un pic si a mea.

Unul singur dintre ei a avut parte de multumiri din partea "elevuLUI" sau si articolul hotarit se refera la faptul ca este probabil urmatorul leader al comunitatii. Discursul ragusit si emotionat dar foarte hotarit precum si invitatia convingatoare de a face un standing ovation mi-a ridicat intrebari asupra reciprocitatii in relatia maestru-discipol. Oare avem intotdeauna mentorii pe care ii meritam? Si maestrii au intotdeauna discipolii pe care ii merita?

marți, 15 noiembrie 2016

O plimbare prin Ardèche

O plimbare prin Ardèche intr-un inceput de toamna este o forma de a calatori in timp. Te poti plimba prin sate medievale cu ziduri inalte de cetate, cu poduri de piatra care traverseaza raul omonim, cu ferme abandonate prin care mai ratacesc o capra sau un magar. E multa liniste pentru ca locuitorii au plecat de mult spre alte orizonturi iar turistii au incetat sa mai vina odata cu ultima farama de vara. Natura e vie, usor aspra dar totusi comunicativa. Iarba e inca verde si moale, nu e intepatoare ca iarba noastra uscata, din Sud. In coltul de sat in care te astepti mai putin gasesti doi batrani discutand ultima campanie electorala asa cam ca prin ulitele romanesti doar cu termeni ceva mai specializati si regretul ca nu a mai ramas niciun gaullist pe scena politica.

Ardèche-ul este frumos, singuratic si trist. Castanele dulci, branza de capra si cei cativa turisti din timpul verilor nu sunt argumente economice suficiente pentru a atrage oameni tineri, imigranti francezi, europeni, internationali...

Pe drumul de intoarcere, am trecut prin Mornas, in Vaucluse. Un afis enorm ne astepta la intrare "Urgent: Mornas cauta cu disperare medic".

Franta aceasta pe care iti vine sa o mangai cu tandrete...


luni, 14 noiembrie 2016

Did I ever love you, Mr Cohen?

Mr. Cohen,

Allow me to write you now as the moment made it superfluous.

I can still remember myself at 10 years old finding your rhythm too monotonous, your voice too baritonous and your feelings too melodramatic. However the linguistic dynamic of "I'm your man" kept my attention as I was right in the awakening of spring, struggling to understand the concept of love.

We've split for a few years, I could not say how many. "I'm turning tricks, I'm getting fixed, I'm back on boogie street [...]And maybe I had miles to drive and promises to keep". But I see myself through  my med school years returning to you in the middle of my self induced solitude, trying to find my words as you found yours. I read your novels, I took a glance to your life, I danced to the end of love, I wrote, I read again. I closed chapters of my life listening to "Alexandra leaving" in what I felt like an hymn of my force to decide for myself.

You even selected my friends sometimes for when confronted to your words not many could survive. You broke postures of those unfit. And then you singularised those fit, friends who had brains and hearts similar to mine, friends whose witty words and deeds came to accompany me just like your own words.

I bowed to The Gypsy's Wife as this was the way, though in a different meaning, I hoped to earthquake my man's world. I bowed to you when I sang you Happy Birthday in that Romanian september dawn, I kept on bowing as I felt your Anthem quietly swirling on my spine. "Ring the bells that still can ring, forget that perfect offering, there is, there is a crack in everything, that's how the light gets in". You were right once again: it did. And I bathed in its splendour as it poured through that crack.

"I smile when I'm angry but I'd die for the truth in my secret life" to the point where it became truthful and right. In my secret life... And this secret life is the key weapon that supports me to dream that first ... I'll take Manhattan, then I'll take Berlin. It oversees my every step and my every quest. And yes, I love a nice battle with myself from once in a while.

And then I remember when in late july this year, I read about the email you received from a close friend of Marianne, yes, that Marianne, saying she was suffering from cancer. And I remember reading your answer that I should copy right here for the pleasure of weeping through it again:

"Well, Marianne, it's come to this time when we are really so old and our bodies are falling apart and I think I will follow you very soon. Know that I am so close behind you that if you stretch out your hand, I think you can reach mine. And you know that I've always loved you for your beauty and for your wisdom, but I don't need to say anything more about that because you know all about that. But now, I just want to wish you a very good journey. Goodbye old friend. Endless love, see you down the road."

The story says that a couple of days later you received an answer from Marianne's friend. It reads:

"Dear Leonard,

Your letter came when she still could talk and laugh in full consciousness. When we read it aloud, she smiled as only Marianne can. She lifted her hand, when you said you were right behind, close enough to reach her.
It gave her deep peace of mind that you knew her condition. And your blessing for the journey gave her extra strength... In her last hour I held her hand and hummed "Bird on the wire", while she was breathing so lightly. And when we left the room, after her soul had flown out of the window for new adventures, we kissed her head and whispered your everlasting words: So long, Marianne"

Therefore you taught me all about the before and the after of love as it should be. You taught me everything about the significant tiny details of life and about how I should not concede with less.

Now did I ever love you, Mr Cohen? Did I ever need you? Did I ever fight you? Did I ever want to?
Was it ever settled? Was it ever over? And is it still raining back in November? You don't need to answer...

It is November and it is raining for some of us. Without you here, this time...

Olivia.


duminică, 13 noiembrie 2016

Since I've been gone

De cand n-am mai avut o clipa sa scriu pe blog s-au intamplat macar urmatoarele (in ordine cronologica):
- premiul Nobel pentru literatura i-a fost acordat lui Bob Dylan;
- mi-a fost acceptat un nou paper intr-un jurnal medical international;
- fetita mea a implinit un an;
- Trump a fost ales presedintele Statelor Unite
- a murit dragul meu, si al multora dintre voi, Leonard Cohen.

Acum cand am nu mai mult de 20 de minute pentru scris intr-o duminica de astreinte despre ce sa va povestesc mai intai dintre toate acestea?

As putea mai degraba sa va povestesc despre timp, despre acest lux extraordinar al contemporaneitatii, despre senzatia de culpabilitate legata de orice alegere facuta pentru modul in care alocam fiecare sfert de ora. Suntem prizonierii unui ritm care ni s-a infiltrat sub piele, un ritm dictat de competitie si necesitati personale si din care nu putem iesi decat cu un sacrificiu personal si profesional imens.

World Economic Forum au publicat pe social media un infografic in care ne sfatuieste sa le permitem copiilor sa se si plictiseasca din cand in cand pentru ca acest lucru este foarte important pentru dezvoltarea lor mentala. "Plictiseala" este asociata cu introspectia si deci cu dezvoltarea unor abilitati de autoperceptie, constientizare de sine, autocritica, intelegere a lumii, dezvoltarea gandirii abstracte etc.

In iuresul ultimelor luni, m-am gandit ca, dincolo de faptul ca voi incerca sa aplic asta pentru fiica mea, probabil este necesar sa avem timp de plictiseala si pentru adulti. Nu neaparat in sensul clasic al termenului pentru ca un om inteligent nu se 'plictiseste' propriu-zis... Nu mai avem insa acel respiro atat de necesar introspectiei, nu mai avem momente de sinceritate cu noi insine in care viata sa nu ne fie ocupata de altceva, fie ca e vorba de un simplu butonat pe telefon sau pe laptop. Cu siguranta creierele noastre sunt agresate in permanenta. Printre altele, acesta este motivul pentru care nu se mai consuma poezie si, caricaturizand un pic lucrurile, premiul Nobel pentru literatura i se acorda lui Bob Dylan, singurul poet pe care mai avem dispozitia intelectuala sa il "consumam" in viteza vietilor noastre.

Desigur ca experientele mele nu sunt reprezentative pentru toata societatea. Tind sa cred insa ca ele sunt reprezentative cel putin pentru o intreaga clasa sociala universala, formata din adulti cu studii superioare, cu ambitii de autorealizare si mijloace medii/usor peste medie de trai. Cu atat mai mult daca au si obiectivul de a avea o familie.

Nu stiu unde sa gasesc acest timp. Nu stiu cum sa ma intorc la vers. Nu intrevad nicio fereastra de timp acordata verbului asa cum mi se intampla alteori. Dincolo de lucrurile frumoase sau mai putin frumoase care mi se si ni se intampla, aceasta lipsa de timp pentru introspectie imi aduce in suflet tristete. 

Am avut o singura rasplata. Pot sa o povestesc aici, adapostita de secretul limbii romane :) In ultima zi a seriei de rezidenti care a plecat pe 31 octombrie, fosta mea rezidenta, proaspat casatorita, a venit si mi-a multumit pentru ca fac inca fetele sa viseze ca pot avea totul: o cariera chirurgicala, una stiintifica, o relatie de cuplu si un copil. Mi-a spus ca stie ca probabil ca este mai greu decat pare dar ca pentru ea si colegele ei rezidente e minunat sa aiba si un astfel de exemplu. I-am multumit, flatata, dar i-am spus, incercand sa fiu cat se poate de obiectiva in circumstanta respectiva, ca inca nu am facut dovada timpului si deci ca nu stiu cate din aceste lucruri vor rezista. Cu toate acestea, macar a doua zi, nimic nu a mai parut greu...