marți, 29 septembrie 2015

Ziua cafelei

Mai nou, Facebook semnaleaza evenimentele zilnice atentionandu-te in acelasi fel in care Google incerca sa ne traga de maneca cu Doodle-urile lui (asta ca sa nu uitam ca ideea nu e inovatoare)

Azi imi spune ca e ziua cafelei ceea ce imi trezeste multe asocieri...

1. Gavrilescu bea cafeaua La tiganci... Tiganca incearca sa ii ghiceasca in cafea.

2. Cand eram mica, vecinele bunicii mele incercau sa ghiceasca in cafea... Chiar si atunci le priveam cu scepticism

3. In dictionarul de simboluri semnat de Jean Chevalier si Alain Gheerbant, cafeaua lipseste cu desavarsire. Inca nu imi vine sa cred si parca as mai cauta-o o data, doar ca sa ma conving.

4. Intr-un dictionar de simboluri poate ca nici n-ar avea ce sa caute alta cafea decat cea neagra, turceasca, fara zahar. Decat daca ar fi vorba despre un dictionar modern... de vizual si mass-media. Sau de publicitate... Lavazza...

5. Detest Nespresso si Senseo si orice alta dozeta de cafea artificiala va mai trece prin minte. Gustul fals, dens si amar trece doar pe timpul reclamelor cu George Clooney.

6. Multa lume s-a gandit deja sa faca topuri ale scenelor cu cafea din filme. Cel de pe Bustle nu e rau deloc pentru ca are si scenele :) Sau Funzine, for that matter.

7. Si deci, dupa ce ati vazut cate se pot petrece in jurul licorii, cum se poate sa nu apara cafeaua in dictionarul cu simboluri?

8. In ce fel de cesti va place sa va beti cafeaua? Partea asta cred ca ar trebui sa fie intr-un dictionar psihanalitic. Eu prefer cestile mari, orice ar spune asta despre modul in care ma raportez la lume... Si cateodata, foarte rar, mi se face dor de o ceasca de portelan fin...din care as bea ceai :))

9. “I'd rather take coffee than compliments just now.” 
― Louisa May AlcottLittle Women
Starea de spirit a ultimelor zile ...

10. “Coffee is a lot more than just a drink; it’s something happening. Not as in hip, but like an event, a place to be, but not like a location, but like somewhere within yourself. It gives you time, but not actual hours or minutes, but a chance to be, like be yourself, and have a second cup” 
― Gertrude SteinSelected Writings
Well, she was not famous for writing...

Ok, randul vostru... O asociere: oricat de puerila, ludica, culturala, aferata doriti :)

luni, 21 septembrie 2015

Anatomia castanei

Dupa ce v-am chinuit zile la randul cu chestiuni inalte precum istoria artei sau politica internationala, va propun sa revenim impreuna cu picioarele pe pamant intr-o minunata zi de toamna, plina de lumina aurie si vant racoros...

Imi place si acest anotimp plin de surprize, revederi si inceputuri contrar a ceea ce se spune in mod stereotipic despre natura si imi amintesc cu drag sentimentul duplicitar cu care asteptam prima zi de scoala, contradictia dintre tristetea de a schimba timpul numai pentru mine pe revederea unor oameni dragi sau pentru mult mai abstracta constructie a unei noi etape din propria mea existenta.

Cred ca am mai spus-o: imi place cand ma asteapta ceva, cand stiu ca peste o saptamana sau doua intampin o noua provocare si... se pare ca si toamna aceasta isi va aduce provocarile ei.

Toamna nu e insa numai despre provocari, ci si despre placere: o placere calda, blanda, aurie, mai domestica si mai putin provocatoare decat cea din lunile anterioare. E despre arome, must si castane asa cum v-am soptit si prin alte postari autumnale.

Atatea cuvinte doar ca sa va spun ceva banal: au aparut primele castane, sunt mari, rotunde, proaspete si asteapta sa le culegeti. Eu le-am cules prozaic de la supermarket dupa ce ani de zile m-am uitat curioasa la ele :) Nu indrazneam sa le iau pentru fiert pentru ca asta m-ar fi costat cam multe ore de viata si ... nu prea stiam sa le fac altfel asa ca sfarseam asteptand sa apara vanzatorii ambulanti de noiembrie cu castane mai deshidratate si mai putin gustoase, prajite insa pe carbuni incinsi.

Anul asta am ales sa il cred pe Adi Haidean cum ca ies bune si din tigaie asa ca am luat cateva si am testat. Nu numai ca se rumenesc repede (10-15 min) dar se si decojesc usor, dezvelindu-si intreaga anatomie pe care, de obicei, cand le fierbeti sau le cumparati din oras gata coapte, o puteti mai degraba ghici decat vedea :) Curiozitati stiintifice, veti spune... Nu, mai degraba chef de joaca si ...joc!



sâmbătă, 12 septembrie 2015

Dezinformarea si politica internationala

Au existat in ultimul an momente in care am evitat, in sensul cat se poate de voluntar si de asumat al termenului, sa scriu despre subiecte care ocupau prima pagina a ziarelor si cumva chiar si prima pagina a creierului meu cand venea vorba despre politica.

Va dau doar doua exemple ilustre si veti intelege imediat: criza din Ucraina si criza refugiatilor. Apoi mai puteti adauga bombardamentele din Gaza sau orice altceva v-a atras atentia.

In cele doua situatii pe care le-am selectionat mi-a fost foarte clar ca era greu de cernut intre adevar si manipularea venita din ambele parti. Cateodata, ea devenea atat de grosiera, chiar si in presa de calitate, incat creierul meu nu putea evita sa mi-o semnalizeze imediat, precum o alarma! In pofida acestui fapt am dat share pe facebook catorva articole de opinie, daca ele surprindeau punctual opinia mea intr-un aspect dat sau o imagine de ansamblu de care ma simteam mai degraba apropiata. De fiecare data am apasat butonul share cu senzatia clara ca alcatuiesc inca o veriga din razboiul mediatic si psihologic dintre parti.

Nu este vorba nici de teoria conspiratiei, nici de mania persecutiei. Doar ca uneori am senzatia irespirabila ca nu pot discerne. In ceea ce priveste dezinformarea, cateodata este foarte clar: de obicei e vorba de site-uri anonime de extrema dreapta si extrema stanga, aparute peste noapte, pe care le recunosti mai mereu dupa titlurile de cancan cu care incearca sa iti serveasca vreo stire falsa sau veche in termeni reactualizati. Trebuie sa nu fi trait in vreo pestera in ultimii 5 ani ca sa recunosti pe ici pe colo imagini frapante care ti se servesc drept 'dovezi' pentru situatii inventate si care sunt la al doilea/al treilea rulaj (baietelul blond cusut e un exemplu). Manipularea insa este, de cele mai multe ori, mai insidioasa si mai subtila...

La un moment dat in presa internationala apareau foarte multe articole despre situatia fundamentalista din Arabia Saudita, despre drepturile limitate ale femeilor in aceasta tara, despre o anumita reactie a Reginei Angliei etc. Am dat share la cateva cu autorizatia morala a cuiva care sustine problema egalitatii drepturilor de gen. Dar intrebarea era acolo: de ce in acele zile toata presa se concentra pe probleme existente de zeci de ani din Arabia Saudita, ce negocieri se duceau de fapt cu aceasta tara cu rol cheie in problema conflictului din tarile arabe?

Astazi cand incerc sa imi formulez o opinie in problema refugiatilor, sunt la fel de greu de identificat adevarul si calea de mijloc. Intre manipularile mediatice privind tratamentele din taberele de refugiati si manipularile privind atitudinea, numarul, finantarea refugiatilor, este foarte greu sa discerni cine sunt de fapt si ce vor acesti oameni. Ma deranjeaza visceral inflamatia rasista din tarile fostului bloc de Est dar ma deranjeaza si discursul adormitor al Vestului care seamana cu strigatul panicat  la un microfon in timpul unei catastrofe naturale: "Nu va panicati! Nu va panicaaati!". Consider solidaritatea si umanitatea o datorie morala a oricarui popor european dar consider solutiile politice drept rationamente care trebuie facute la rece pe baza unor analize aprofundate statistice, economice, sociale, geopolitice dar si pe baza unor speculatii strategice. Stiu ca e paradoxal dar traiesc cu senzatia ca, fara vreuna dintre aceste componente, Europa nu poate continua sa existe asa cum o stim.

Si-apoi trag din nou adanc aer in piept si incerc sa ma cufund in avalansa de articole din presa internationala ca sa inteleg ceva 'obiectiv'.


joi, 10 septembrie 2015

Velazquez si artistii contemporani

Diego Velazquez - Portretul Papei Innocentius X
Una dintre retrospectivele importante ale lui 2015 a fost expozitia cu operele lui Diego Velazquez prezentata la Grand Palais intre februarie si iunie.

Am avut ocazia sa o vizitez dar, cum totul s-a intamplat intr-una dintre cele mai aglomerate perioade ale anului, nu am scris imediat despre ea. Expozitia a marcat marile etape ale operei lui Velazquez, traseul sau agitat intre pozitia de pictor la curtea Spaniei conduse de Felipe al IV-lea si dorinta sa de a calatori materializata prin doua lungi itinerarii europene, in special italiene. Dintre operele far au lipsit Meninele deoarece El Prado a refuzat sa le imprumute (se pare ca face parte din politica muzeului sa nu mai imprumute niciuna dintre marile lucrari). A fost in schimb expus Portretul lui Innocentius al X-lea, poate lucrarea mea favorita si cu siguranta una dintre operele care au influentat major artistii contemporani.

In afara de Menine (reprezentate totusi prin niste portrete), ceea ce mi-a lipsit cel mai mult a fost continuarea expozitiei in zilele noastre. Cum spuneam, Velazquez a fost unul dintre pictorii care au inspirat nenumarate reinterpretari de catre contemporani. Il gasim oglindit de catre Picasso, Dali, Bacon dar si de catre nume ceva mai putin sonore precum Soledad Sevilla, Antoni Saura, Jorge Oteiza etc. Seria de lucrari semnate Picasso si inspirate de Menine poate fi vizitata in muzeul dedicat pictorului in Barcelona. Ea a fost donata muzeului drept omagiu pentru prietenul artistului, catalanul Jaime Sabartes.

F. Bacon
P. Picasso

A. Saura
S. Dali








J. Oteiza
S. Sevilla

miercuri, 9 septembrie 2015

Evadarea imposibila

Cartea Lenei Constante Brauner "Evadarea imposibila" a fost un adevarat hit la noi in familie. Am citit-o amandoi pe nerasuflate, mai intai sotul meu si apoi eu, discutand si rediscutand intre noi amanuntele.

Stiu ca nu este corect sa incep in acest fel o cronica de carte pentru ca limitez foarte mult campul asteptarilor celor care ma citesc. Pe de alta parte, considerati fraza de inceput drept un avertisment asupra entuziasmului. Evadarea imposibila nu reprezinta nicidecum o opera desavarsita din punct de vedere literar. Din punctul de vedere al autenticitatii, insa, am apreciat fiecare minut de lectura, fiecare confesiune dureroasa sau umilitoare a autoarei.

Lena Constante a fost folclorista si artist plastic. Ea a lucrat in echipa lui Dimitrie Gusti explorand satele romanesti, a realizat tapiserie si apoi pictura iar intr-una din incursiunile in sate l-a cunoscut pe Harry Brauner, etnomuzicolog, fratele lui Victor Brauner si cel care avea sa ii devina sot. Cursul firesc al lucrurilor a fost intrerupt de procesul lui Lucretiu Patrascanu in urma caruia amandoi viitorii soti au fost condamnati (pe baza unor marturii mincinoase) la 12 ani de inchisoare in regim de detinuti politici. La cativa ani dupa eliberarea lor din inchisoare, in timpul lui Ceausescu, la rejudecarea procesului lui Patrascanu, sotii au fost reabilitati si au primit pensii de mizerie. 

Dupa caderea comunismului, Lena Constante a relatat in doua carti experienta ei din inchisorile comuniste. Prima dintre carti, Evadarea silentioasa, se ocupa de cei 6 ani petrecuti in izolare completa, ani in care autoarea nu a avut dreptul sa vorbeasca, sa realizeze orice fel de activitati (interdictia la munca dar ...evident si la citit, scris, sport, orice altceva ce ar fi putut sa faca timpul sa treaca mai repede). Singura activitate permisa si chiar obligatorie: statul in picioare in celula. Cea de-a doua carte care face obiectul postarii de fata, Evadarea imposibila, prezinta amintirile legate de restul detentiei, perioada in care a fost 'cazata' in cinci celule din inchisoarea de la Miercurea Ciuc, una dintre ele adapostind nu mai putin de 40 de detinute.
L. Constante - Infern IV

Marturiile din perioada inchisorii sunt extrem de variate si privesc cele mai banale detalii dar si persoanele din jur, colegele de celula. Umilintele sunt zilnice si sistematice, conditiile de igiena jalnice, alimentatia grav deficitara... De altfel, Lena Constante dezvolta un TBC pulmonar in perioada de detentie si o demineralizare osoasa importanta. Pedepsele pentru fapte aparent neinsemnate se succed fara scrupule si ele pot insemna 7 zile de carcera in care detinutele sunt alimentate doar de 3 ori (!!!) cu o bucata de paine, o ciorba fara consistenta sau o gamela cu apa calduta sarata... sau pot insemna incatusarea a doua detinute impreuna pana la tumefierea completa a membrelor si... experiente extrem de umilitoare pentru realizarea nevoilor biologice. Cred ca este o carte ce ar trebui sa devina lectura obligatorie a tuturor celor nostalgici sau macar indulgenti cu trecutul comunist.

Dincolo de violenta relatarilor, ceea ce surprinde si face cartea intr-atat de placuta este tonul sau..., de fapt, fiinta Lenei Constante. Autentica dar modesta, fireasca, ea nu se complace in a-si 'varsa veninul' impotriva celor care i-au distrus viata. Face pe ici pe colo cateva judecati de valoare asupra tortionarilor dar nimic mai mult, nimic mai malign, mai fundamental destructiv de atat. In rest rememoreaza, relateaza uneori cu jena detalii si... din cand in cand... cu fraze simple, impresioneaza sesizand adevaratele drame.

Trei astfel de reflectii m-au marcat pana la finalul cartii:
1. Faptul ca inainte de inchisoare prefera oamenii pe baza insusirilor intelectuale dar experienta detentiei i-a deturnat preferintele spre oamenii poate mai simpli dar cu insusiri morale solide.
2. Faptul ca a trebuit sa o ia la inceput dupa 12 ani de detentie (nedreapta), la 50 de ani, cand nu mai avea nimic: nici cariera, nici drepturi sociale, nici perspective, poate doar o familie care a sustinut-o emotional. Inclusiv casatoria cu Harry Brauner a avut loc dupa iesirea lor din inchisoare, in timp ce Brauner avea inca domiciliul fortat la Viisoara...
3. Faptul ca dupa eliberare a fost tratata mai prost decat o cersetoare de catre oamenii de afara ceea ce a facut-o sa constientizeze ca omenia pe care o sesizase in conditii critice nu este de fapt atat de bine reprezentata in fiinta umana.

Nu sunt o pasionata neconditionat a cartilor despre experiente din comunism. Sunt sensibila la subiect dar nu este nici pe departe tema mea de predilectie. Cu toate acestea, cartea Lenei Constante impreuna cu imaginea tabloului Infern IV care m-a bantuit pe parcursul intregii carti (reprodus mai sus) au facut din acest volum o lectura deosebit de impresionanta si de instructiva pe care v-o recomand cu toata convingerea. 


miercuri, 2 septembrie 2015

Dezbatere: promovarea culturii sau a omului sintetic?

Templul de la Palmyra, distrus recent de ISIS
Richard Millet loveste din nou :)) De data aceasta nu intr-un volum de eseuri ci intr-o tableta din Le Point.

Eseistul caruia i-am comentat Estetica ariditatii intr-un post anterior are inca o data "defectul" de a demonstra o idee asupra careia am tendinta de a fi de acord prin exemple pe care nu le consider relevante sau nu le judec sub aceleasi nuante.

Teoria sa privind decaderea lumii contemporane se extinde asupra raportarii omului la cultura. Millet critica omul modern pentru ca este satisfacut cu 'reproduceri'/'replici' si se resemneaza cu usurinta sa nu contemple estetica originalului. Pana aici, in ceea ce ma priveste, sunt intru totul de acord... Cred in puterea originalului, in specificitatea operei de arta initiale, in forta tuselor sale (desi sper sa se iveasca vreodata ocazia sa vorbim despre falsificatori celebri).

Totusi pentru a-si demonstra punctul de vedere, Millet recurge la exemple precum replicile pesterilor din Altamira si Lescaux. In urma cu vreo zece ani, la Altamira s-a constatat ca fluxul masiv de turisti ducea la o incalzire a pesterii avand efecte devastatoare asupra picturilor rupestre. Asa ca pestera originala a fost inchisa si a fost deschisa vizitatorilor o replica la dimensiunile originalului. Incepand de anul trecut, pestera reala a fost redeschisa vizitatorilor o singura data pe saptamana intr-un interval orar unic: 8-10. Un proces similar a avut loc la Lescaux unde astazi se poate vizita numai replica.

Millet compara cele doua replici cu Disneylandul si Las Vegasul unde hotelele gazduiesc modele de mici dimensiuni (si extrem de kitsch!!!) ale Parisului si Venetiei. In demersul sau de a desfiinta proiectele culturale de masa, aduce si exemplul Carierei luminilor, o cariera situata la Baux de Provence unde se realizeaza showuri de proiectii tematice (opere de arta, autori) si sfarseste prin a concluziona ca, pentru omul modern, nu este o tragedie distrugerea templului din Palmyra intrucat un altul poate fi oricand recreat la scara pe platoul din Larzac si dotat si cu un restaurant de kebab la iesire. 

Desi ii inteleg ironia privind Palmyra, nu ader total la validitatea celorlalte exemple. Vizita la replica Altamirei sau Lescaux-ului are un interes procesual mai degraba decat unul estetic. Fiind vorba despre replici, nu mergi acolo pentru a te extazia in fata frumusetii picturilor ci pentru a intelege procesul de creatie, vastitatea si diversitatea. Interesul e mai degraba stiintific dupa modelul experimentelor pe care copiii le realizeaza la scoala intr-un laborator pentru a intelege o reactie chimica sau un fenomen fizic. Iar motivul pentru care recurgem la astfel de diversiuni este riscul la care am supune monumentul.

Disneylandul si Las Vegasul au functii strict legate de divertisment. Cariera luminilor de la Baux de Provence are intr-adevar o componenta de divertisment dar are si un fel de componenta de marketing al educatiei. Ea poate accesibiliza marea arta pentru tinerii crescuti in spiritul multimedia. Este o manipulare distractiva dar al carei scop poate fi pozitiv.

Pana la urma, intalnirea cu operele de arta reprezinta in sine o forma de educatie estetica si acesta este doar primul pas. Scopul este indepartarea de alte estetici (mai bine asta decat un balci, nu?) care distrug in noi orice urma de civilizatie.

Ce parere aveti? Cu ce sunteti si cu ce nu sunteti de acord?

marți, 1 septembrie 2015

Un interior de vis

Paravanul din spate este unul dintre obiectele de referinta
create de Lane. Piesa nu se regaseste insa in casa lui Minassian
asa cum nici luminozitatea de aici nu ii corespunde.
Poate ca sunteti printre cei care iubesc designul sau poate ca, dimpotriva, considerati ca nu are nicio relevanta modul in care amenajati spatiul de locuit... Va previn ca in functie de aceasta 'afiliatie' veti lectura foarte diferit postul meu 

In ceea ce ma priveste, fac parte din prima categorie pana la un fel de cautare a frumosului in toate componentele vietii, de la adevaratul interior, cel personal, pana la spatiul de locuit, arta sau organizarea vietii sociale si profesionale.

Evident, 'frumosul' nu are acelasi continut in functie de structura personala si aptitudinile estetice, de educatie, de experienta de viata sau ... poate de varsta. Cred ca si geografia are ceva de a face cu chestiunea asta, dar despre asta vom mai vorbi altadata...

Cert e ca de muuult imi place sa rasfoiesc revistele de arhitectura interiorara insa caracterul rasfoirii este atat de sporadic pe cat imi induce profesia. AD face parte dintre revistele cele mai cunoscute in domeniu (ati putea spune ca am vreo legatura cu Condé Nast, este cel putin a treia publicatie a lor despre care vorbesc dar va asigur ca este vorba mai degraba de modul in care si-au selectat ei portofoliul). De un an de rasfoire rapida dar sistematica nu m-am atasat de niciunii dintre designerii invitati de ei. Imi place, spre exemplu, foarte mult asocierea contemporan si epurat cu clasic dar un astfel de eclectism mi se pare greu de reprodus in mainile unui profan. Din stilurile bine conturate ale colaboratorilor AD mi se pare mereu prea greu de digerat nuanta: prea mult clasic, prea mult auster, prea mult industrial, prea mult sclipici, prea multe combinatii etc. Mi-am luat deja masuri de securitate spunand ca 'frumosul' depinde de o groza de factori...

Numarul august-septembrie aduce cu sine o surpriza placuta pentru mine: un nume cunoscut probabil profesionistilor din domeniu - Chahan Minassian - un arhitect francez de origine libaneza. Apartamentul parizian al lui Minassian cu vedere asupra Domului Invalizilor este prezentat in detaliu si reuseste foarte bine sa ma convinga, fiind deopotriva curajos, epurat (pe alocuri), viu, artistic si... mineral. De fapt, unele dintre piesele de mobilier sunt create de catre artistii cu care Chahan colaboreaza in mod regulat (Peter Lane e printre favoritii mei). Operele de arta selectate de catre Minassian si partenerul sau, Richard Makin Poole, sunt la fel de convingatoare si poarta semnaturi precum Richard Serra sau Lucio Fontana (da, astazi scriu despre frumos, nu despre cost-eficienta).

Dintre toate piesele de mobilier, combinatia de mineral cu alb din piesele semnate Lane-Minassian mi se pare extrem de convingatoare, in special semineul si biblioteca. Faptul ca utilizeaza mult ivoriu combinat cu nuante neutre si doar cateva accente gri, bronz sau turcoaz corespunde esteticii pe care mi-ar placea sa o pot promova. Dintre toate camerele prezentate in AD, dormitorul si biroul corespund mai putin unui interior din visul meu.

Mi-am amintit cu aceasta ocazie ca, in Winter Journal, Paul Auster a avut curajul sa descrie ceva ce gandisem de multe ori: faptul ca il uimea acea trasatura a unor obiecte de a striga 'calitate' in pofida simplitatii lor. Am remarcat fugitiv acelasi lucru in repetate randuri iar casa lui Chahan este mai mult de atat: este si un prilej de a recunoaste ca si mobilierului i se aplica regula din arta sau vestimentatie "o mana de artist se recunoaste de la distanta".