luni, 25 iunie 2012

Despre scris si intimitate

Cand dadeam rezidentiatul, am ras cu hohote de un pasaj dintr-un tratat de chirurgie in care autorul marturisea ca, odata cu introducerea laparoscopiei, "actul operator si-a pierdut din intimitate". Si dezvolta problema: pana atunci numai chirurgul si ajutoarele stiau ce se intampla in plaga iar acum stie toata lumea, toti pot urmari operatia pe ecran. In afara de absurditatea argumentului impotriva laparoscopiei, fragmentul marturiseste un fel de teama fata de propriul gest, fata de situatiile limita, greu de stapanit. Teama care nu mi-a produs un mare respect chirurgical...

La polul celalalt, sunt gata sa imi marturisesc aceeasi teama fata de actul scrisului. Un text in curs de compozitie are in el ceva foarte privat, indicii fata de propriile noastre vulnerabilitati, fata de incapacitatea noastra de a stapani cuvintele... Nu am transmis inca ceea ce vrem sa spunem dar riscam sa transmitem ceva din ceea ce nu am vrea sa rostim.

Asadar, mi-e greu sa scriu cu martori. Imi este dificil sa scriu la computerele publice, chiar si atunci cand in jurul meu sunt oameni care nu imi inteleg limba. De parca expresia fetei mele in timp ce scriu ar putea devoala ceva ce nu vreau... Proximitatea fizica a altcuiva ma deconcentreaza subit. Imi displace profund cand uneori trimit mailurile inainte de vreme, trunchiate, incomplete, apasand din greseala pe Send doar prin lovirea tastei enter atunci cand cautam o virgula sau un aliniat...

Si astazi mai am un gand: exista oameni care nu sunt neaparat scriitori de profesie dar care cauta constant sa se marturiseasca prin scris... Poate fi orice: un blog, o serie de scrisori, note pe facebook sau pur si simplu insemnari intr-un notebook bine ascuns. Imi place nevoia asta organica de a scrie, probabil pentru ca o recunosc :) Si imi place sa reconstruiesc uneori in spatele stilului lecturile sau melodiile de pe fundal...

How about...?





PS Imagine de pe The compelling parade

duminică, 24 iunie 2012

The extent of love

Edith are 43 de ani. A ajuns la noi in urma cu vreo 8 luni cand a fost diagnosticata cu o tumora de rect mediu, fara metastaze vizibile la CT. A venit la prima consultatie insotita de sotul ei care a tinut-o in permanenta de mana. Au pus impreuna toate intrebarile, educati dar bine organizati, ca o adevarata echipa. In acel moment indicatia era de radiochimioterapie preoperatorie...ceea ce a si facut si s-a intors pentru interventia chirurgicala. Imagistica nu arata nimic in plus asa ca am operat-o...

Dupa o rezectie anterioara de rect recuperarea postoperatorie nu e neaparat usoara. Nici in cazul ei nu a fost floare la ureche insa Edith nu s-a plans niciun moment, a semnalat ceea ce era de semnalat cu rigurozitate, a solicitat ingrijiri si antialgice atunci cand era cazul dar a fost mereu foarte interiorizata. Discuta zi si noapte cu sotul ei (cumva diagnosticul a ramas mult timp un soc pentru amandoi, fapt normal daca tinem cont de varsta tanara si, apoi, fapt normal in general in boala asta). El era mereu acolo, copiii veneau in vizita din cand in cand, parintii ei la fel. Dar el o tinea mereu de mana.

Rezultatul histopatologic a aratat ca unii ganglioni erau afectati... Ceea ce insemna chimioterapie postoperatorie. Hotarata ca de obicei sa lupte, sa scape, Edith a inceput chimioterapia. Imagistica de la jumatatea perioadei de chimio a aratat insa o posibila metastaza vertebrala cervicala pentru care a facut radioterapie. Apoi s-a ridicat suspiciunea asupra unei metastaze in ficat... Chimio din nou... Cand a mai venit la noi in consultatii postoperatorii - acum 2 luni, era insotita de sotul ei, aceeasi mana a ei strecurata in mana lui, aceleasi intrebari puse la unison.

Saptamana trecuta ea avea dureri lombare foarte mari, calmate cu greu de tot felul de antialgice puternice. Trebuia sa ii inchidem ileostoma dar evident aveam de facut cateva examene in plus. Cand a venit la urgente a fost adusa de sotul ei dar acesta a plecat relativ rapid dupa ce am spitalizat-o. In fiecare seara la contravizita, o gaseam topita de durerea calmata cu greu de morfina, durere despre care stim ca vine dintr-o noua serie de metastaze vertebrale, sub ochii parintilor ei, o mama subtire, sportiva, tunsa scurt, desfigurata de durerea de a-si vedea fiica in suferinta, un tata atletic, dinamic sisuportiv. Pe sot l-am vazut intr-o singura seara, impreuna cu baiatul cel mare. Nu stiu nimic mai mult... si poate ma insel dar involuntar rasare o intrebare

Is there a limit for the extent of love?

sâmbătă, 23 iunie 2012

Despre educatie

In ultimul timp, evenimentele din tara si din lume m-au facut sa reflectez un pic la educatie.

Ca sa fiu sincera, totul a pornit de la Jubileul Reginei. Am citit undeva ca pe parcursul festivitatilor, regina Elisabeta a IIa a Marii Britanii, in varsta de 82 de ani, a reusit sa stea in picioare si sa priveasca festivitatile de la cap la coada, pret de cateva ore bune. Atata autocontrol si anduranta mi s-au revelat dintr-o data ca fiind rezultatul unei educatii de secole, transmisa din generatie in generatie. Forta acestei educatii mi-a parut zdrobitoare de vreme ce ea inseamna deopotriva autostapanire morala si fizica. Inseamna sa pui eticheta mai presus de propria ta stare de bine.

Cand meditam la aceste lucruri, am citit la Cristina Bazavan despre faptul ca printul Charles i-a promis unei taranci din satul in care isi are domeniu in Romania ca ii va trimite un borcan de miere contra borcanului cu dulceata primit de la aceasta. In doua saptamanii, femeia primea prin posta exemplarul din productia printului. Respectarea promisiunilor reprezinta o alta fateta a educatiei pe care la acest nivel o vedem destul de rar.

Cand faci vizita in saloane, mimica pacientilor este poate primul lucru care iti sare in ochi. Nu vorbesc despre grimasa de durere ci despre modul in care figura stie sa exprime o atentie politicoasa, nici lipsita de interes, nici plina de servilism. Un lucru pe care in Romania il spunem rar copiilor este faptul ca zambetul inseamna educatie. Sa stii sa nu-i faci pe ceilalti partasi pretutindeni la conflictele din interiorul tau, sa le afisezi celorlalti o buna dispozitie moderata si binevoitoare inseamna educatie pentru ca traduce grija propriei persoane pentru starea de bine a celorlalti mai mult decat pentru incrancenarea ta intrinseca.

Tot la capitolul legat de mimica, abundenta grimaselor si a gesturilor inseamna tot o lipsa de educatie sociala. Nu e nevoie de redundanta in exprimare asa ca prea mult dat din maini, din cap, din sprancene, din barbie nu aduce nimic bun. Oamenii cizelati sunt cei care reusesc sa exprime un maxim de trairi printr-un minim de gesturi si cuvinte (in ceea ce priveste cuvintele, am mai spus, sunt mereu geloasa pe cei care reusesc sa fie plastici in mod concis).

Pare tentant sa vorbesc despre educatia discursurilor si a redactarilor in scris (mai ales in contextul actual) dar probabil ca am trece la alt nivel. Prefer sa raman la acesta, de baza, pe care fiecare dintre noi ar trebui sa il stapaneasca intr-o masura satisfacatoare... si care se vede de la o posta. N-am vorbit nimic despre eticheta dar este inclusa si poate unele reguli de buna purtare sunt mai frecvent cunoscute decat cele care fac obiectul acestui post.

Educatia ... este un fel de old money fata de nouveaux riches :)

miercuri, 20 iunie 2012

Concert Guns'n'Roses

Back to my teenage years :)


When you were young
and your heart was an open book
You used to say live and let live
you know you did
you know you did
you know you did
But if this ever changin world
in which we live in
Makes you give in and cry
Say live and let die
Live and let die



Asa am cantat acum cateva seri... Nu e chiar Axl pe care imi doream sa-l vad dar m-am multumit si cu varianta asta mai matura :), mai ales ca ma aflam la vreo 6-7 randuri de scena: a fost cel mai aproape de scena cat am stat la viata mea la un concert, exceptand concertele mai pasnice de folk. Si-am si sarit un pic :)

Concertul a debutat mai greoi pentru mine (nu sunt familiara cu melodiile de pe Chinese democracy iar microfonul lui Axl era dat prea incet astfel incat nu ii auzeam mai deloc vocea). Insa din momentul in care publicul si formatia s-au incalzit... a fost cu totul altfel. Sa va povestesc:

- era ziua lui Dizzy Reed asa ca Axl & the public i-am cantat Happy birthday... dupa care i-a fost adus pianul in fata si Dizzy a cantat frumos - tare frumos, mai frumos decat in videoul asta :)... Dizzy Reed e membru dintotdeauna (de cand stiu eu adica anii 90) al formatiei si se zice ca isi iubeste sotia si copii tare-tare :)

- am continuat cu Sweet child o' mine, daca va mai amintiti: 
She's got eyes of the bluest skies
As if they thought of rain
I hate to look into those eyes
And see an ounce of pain
Her hair reminds me of a warm safe place
Where as a child I'd hide
And pray for the thunder
And the rain
To quietly pass me by


- dupa care Axl si-a adus si el pianul sa ne cante un pic din ... suprise... Pink floyd - Another brick in the wall ca incalzire pentru November rain. Acum cand citesc din Wikipedia despre el, as putea spune ca nu e chiar genul cu care sa te imprietenesti: diagnosticat cu psihoza maniaco-depresiva, pus pe litium care insa nu-l stabiliza foarte bine, Axl a contestat diagnosticul. Nu a putut insa contesta in diferite procese acuzatiile de abuz fizic depuse de ex-prietenele lui. A reusit insa sa se mentina satisfacator de departe de dependentele de droguri, fiind insa un pasionat al homeopatiei si al terapiei de regresie in vietile anterioare :)

- evident n-au lipsit Knockin' on the heaven's door, Patience, Don't cry... Proiectiile pe ecran ocazional cam kitsch... Cu mentiunea ca aveau niste filme cu niste gagicutze proiectate in fundal pe alocuri care parca ar fi fost filmate de un cameraman amator :) Mi-ar fi placut ceva mai artsy. Poate nu neaparat si publicului :P

- dupa 3 ore (da, trei ore) de show am incheiat in forta cu Paradise city. I wish I could do that at 50!

Mie mi-ar fi placut sa ascult si asta ... 

The country we live in

Citesc in ultimele doua saptamani:

- rezultatele alegerilor,
- listele cu candidatii la alegeri
- articolul despre un pacient ucis in spital de alt pacient
- preocuparile obsesive despre lumea mondena de rangul 2
- stirile si comentariile despre politizarea ICR
- scandalul cu plagiatele ministrilor
- scandalul despre plagiatul realizat de primul ministru in lucrarea de doctorat - ajuns in NYTimes si Hufington post
- declaratiile de presa
- comentariile inraite de pe facebook in privinta lui HRP si lipsa de profunzime cu care au fost extrase, lecturate si (ne)intelese fragmente din cartile lui...

Ce fel de tara e asta in care traim?

marți, 19 iunie 2012

Sa sustinem cultura

Imi pare rau ca nu am apucat sa scriu inca din weekend acest post dar am fost in permanenta cu gandul la Institutul Cultural Roman si, desi nu am putut participa fizic la protestul de aseara, as fi vrut sa ma teleportez si sa fiu prezenta la protest.

In ultimii ani de zile, de cand ICR se afla sub conducerea lui Horia Roman Patapievici, am simtit ca se misca ceva in ceea ce priveste promovarea culturii romane in afara. A culturii de substanta, dinamica si profunda cum o concepe generatia actuala de artisti, nu a cliseisticelor "sarmale si folclor", cum bine sesiza intr-un interviu Cristi Puiu.

I s-au reprosat multe lui HRP care poate ar merita detaliate odata... Dar competenta unui om si eficienta unui institut nu se judeca pe alte criterii decat cel al evenimentelor, cifrelor, bugetelor... Si daca ICR a fost vreodata activ, cu siguranta 2011 reprezinta un an de varf dupa cum puteti vedea si din raportul pe 2011 sau din sumarul alaturat.

Si-acum mi-as dori sa facem un efort de imaginatie: hai sa ne gandim cum s-ar putea cheltui 8 milioane de euro in 2013 pentru a promova cativa nepoti de parlamentari care picteaza in timpul liber nuduri sau peisaje kitchoase, care canta muzica populara in ansambluri de nivelul casa culturii, care fac filme la nunti despre bere si mititei, care canta trecutul glorios al patriei ca la Cantarea Romaniei... Odata cu ei ar putea sa se plimbe si Parlamentarii ca sa participe la spectacole si inaugurari pe la toate destinatiile ICR: Londra, NY, Paris, Roma, Venetia, Viena, Berlin etc.

Numai gandul acesta imi da fiori. Nu contenesc de cativa ani de zile sa laud noul val de cultura din Romania. E lucrul care ne tine in viata, lucrul care ne ajuta sa nu ne pierdem identitatea pe cei care inca avem obiceiul prost de a citi... N-as vrea sa vad cum si acesta este sters cu buretele lasand loc acelorasi minti imbuibate de ganduri despre bani, afaceri si buticaraie la nivel international.

Daca gandul va da fiori si voua, intrati si semnati aceasta Petitie online, sa fim mai multi de 3000, de 5000, de 10000... Iar joi cumparati de la chioscuri Dilema veche cu un numar dedicat problemei ICR.


vineri, 15 iunie 2012

Stay true to yourself

Postarea aceasta este pentru voi dar si pentru mine: sper sa ma intorc sa o citesc atunci cand voi avea nevoie

De cand ma stiu mi-am spus ca personalitatea inseamna evolutie. Ca nu sunt doar "astfel" ci pot sa evoluez, sa devin altfel, mai buna, mai performanta... Am citit carti despre femei desavarsite (termenul asta al lui Henry James care m-a contaminat pe la 15 ani) si incercam sa le vad de aproape, chiar la microscop daca s-ar fi putut... Nu e vorba ca mi-am propus sa fiu o femeie desavarsita ci mai degraba cat mai aproape de un om desavarsit. Stiu ca nu ai cum si uneori nici nu are rost. Uneori defectele sunt mai iubibile si mai personalizabile... ba chiar defectele te pot ajuta uneori sa reusesti, chiar pastrandu-ti etica intacta... Dar merita macar sa incerci

Am in continuare aceasta imagine dinamica asupra propriului meu fel de a fi. Acum, spre deosebire de atunci, incep sa inteleg cate ceva despre ce inseamna oboseala, plictiseala, delasarea, complacerea cu tine insuti. Si din cand in cand am nevoie sa imi reamintesc faptul ca pentru a ramane eu insami am nevoie sa evoluez, sa devin mai buna si sa raman fidela ideii mele despre ceea ce sunt si ceea ce as vrea sa fiu.

In mod paradoxal, cultura nu e de ajuns pentru evolutie. Nici disciplina nu e de ajuns. Amandoua sunt insa conditii necesare, chiar daca nu si suficiente. Tot in mod paradoxal, uneori e nevoie chiar si de o mica pauza... sa te relaxezi, sa redevii flexibil, sa ai puterea de a te amuza de tine insuti, sa eviti cu orice pret o psihorigiditate care nu are in ea insasi nimic desavarsit.

Cateodata, evolutia lucrurilor dpdv profesional, sau chiar personal, te indeparteaza fara sa stii de ceea ce voiai sa fii. Si te lasi dus de val: faci lucruri pe care ti le cere profesia, incerci sa corespunzi tiparului si uiti de scopul insusi al vietii tale, accepti din inertie, din teama de schimbari si mai ales din teama de a fi asertiv. Daca ai lasat pe undeva vreun memento, cum ar fi, de exemplu, acest post, ca sa-ti reaminteasca cine esti si in mod special cine vrei sa fii, mai ai o sansa sa opresti mersul lucrurilor. Dar si aici exista precautii: nu poti idealiza viata, e clar ca trebuie sa aduci si tu reajustari celui care iti doresti sa fii... pentru ca altfel nu poti sa te integrezi nicicum, in niciun fel de societate. Si nici extrema asta nu cred ca este de dorit.

E foarte tentant sa incep sa enumar aici lucrurile pe care nu as dori sa le uit. Dar prefer sa ma cenzurez si sa las mesajul intact pentru oricare dintre noi, nu numai pentru mine.

Ramane, totusi, si mesajul meu de ziua mea: Olivia, stay true to yourself!

marți, 12 iunie 2012

Iubire pana cand moartea ne va desparti

Din Time  aflu ca asa ceva nu mai  exista nici la testoase:

Bibi si Poldi au ambele 115 ani, se cunosc si traiesc impreuna de dupa nastere. Locuiesc la Gradina Zoologica din Klagenfurt, Austria si au impartit impreuna bune si rele de-a lungul timpului. De altfel, comentariul revistei la fotografia asta este tare dragut "turtles spending time together".

Ei bine, dupa 115 ani de trait in cuplu, dintre care ultimii 36 in Austria, testoasele nu se mai inteleg. Bibi si-a atacat partenerul astfel incat sa il tina departe de ea... Dat fiind ca, din cate am inteles, testoasele sunt singure in cusca, motivul nu poate fi infidelitatea. Deoarece broscutele de Galapagos cantaresc aproximativ 100kg, ele reprezinta un pericol una pentru cealalta. Acest lucru i-a facut pe responsabilii gradinii zoologice sa le instaleze in custi diferite, propunandu-le in schimb un program de consiliere maritala: implicarea in jocuri si luarea meselor impreuna. Pana in prezent, aceste tactici nu au dat rezultate.

Ce este uimitor este faptul ca rareori cuplurile de testoase se despart dupa atata timp de convietuire. Nu vreau sa fac o paralela cu civilizatia moderna, sa vorbesc despre nevrozele contemporane s.a.m.d. Dar mi se pare ca observarea comportamentului lor ar putea sa ne aduca noi informatii despre alegerile pe care le facem, despre starile de spirit ale partenerilor in cuplu si despre atitudinile care fac un cuplu sa fie longeviv.

Oricum Le Parisien termina stirea in mod optimist: intrucat speranta de viata a speciei este de 150-200 de ani, sunt sanse bune sa le vedem din nou impreuna. Le tin pumnii pentru ca sa pot scrie un post "Love never dies".

luni, 11 iunie 2012

Cand pe fata se citeste invidia...

S-a mai spus: frumusetea sta si in ochii celui care ii priveste pe ceilalti. Recunosc ca oamenii inteligenti ma fascineaza rapid si ii vad poate mai frumosi decat sunt. Recunosc ca pe cei care sunt capabili sa-mi vorbeasca despre carti sau despre arta intr-un mod relevant ii tin minte si, mai presus de orice detaliu fizic, le tin minte privirea. Imi plac interlocutorii vii la minte, cei care fac observatii fine, chiar si inconjurate de o pelicula de excentricitate, imi plac oamenii inteligenti, imi plac cei care nu au nevoie de o gramada de cuvinte pentru a fi expresivi (desi eu, din pacate, am nevoie de o gramada de cuvinte).

Oamenii care au toate aceste calitati sunt, pentru mine, frumosi. Dar o singura remarca poate uneori schimba totul. Cand pe fata se citeste invidia sau meschinaria, oamenii devin aproape instantaneu urati. Rautatile muieresti atat la barbati cat si la femei sunt dezgustatoare. Si atat de transparente...

Spre deosebire de critica de substanta, care poate exista - nu suntem siliti sa ii placem pe toti pentru a putea fi considerati frumosi noi insine -, critica asta legata de forma, bucuria mediocra si indecenta de a spune o mica rautate, surasul viclean ce se alatura sunt doar cateva dintre micile detalii care alcatuiesc transformarea unui chip normal intr-unul hidos.

Ceea ce ma surprinde, nu e existenta invidiei sau meschinariei... ci aparitia ei la oameni care n-ar avea niciun motiv sa se hraneasca din asa ceva din moment ce au la dispozitie multe alte forme de expresie mai relevante. La acesti oameni, aparitia micilor rautati ma lasa perplexa, nedumerita...

La ceilalti, e doar o usoara stare de jena... Nu pot incuviinta, de vreme ce nu sunt de acord... Nu intru in controverse pentru ca uneori este posibil sa-mi displaca cel/cea despre care e vorba dar nu din aceleasi motive... As prefera de multe ori sa nu fi fost in incapere. Ma simt uneori jenata sa il ascult pe celalalt la fel cum simt nevoia sa schimb canalul cand vorbeste Becali la televizor.

Mai e de raspuns la o singura intrebare... I am not a saint... si probabil ca m-au erodat de-a lungul timpului ganduri care ma faceau mai urata... Dar incerc sa le minimalizez si sa ma concentrez asupra lucrurilor care imi aduc motivatii pozitive. Sa ma compar cu cei care ar fi in dezavantaj doar ca sa-mi cresc stima de sine pare facil. Sa-mi pierd timpul inventariind gloria altora (cand ar fi poate mai interesanta metoda) e inutil.

Pe taramurile care-mi plac, lumea face exercitii de admiratie :)

duminică, 10 iunie 2012

Cu cine as fi votat...

Nu sunt in Bucuresti astazi deci nu am cum sa votez...

Am asistat insa la o campanie fara precedent dusa de oameni care imi plac pentru Nicusor Dan. A inceput cu prezentarea lui in ultimul numar al revistei DOR si a continuat cu numeroase mesaje pe bloguri, pe retelele sociale si in presa... Asa cum comentan la un post de pe blogul lui Bogdan Voicu, nu imi place prea tare Nicusor Dan. Bogdan Naumovici a sintetizat foarte bine lucrul asta pe Facebook: n-are carisma, nu are foarte multe lucruri de spus, proiectele sunt uneori antiprogresiste, nu are echipa si este cam de stanga.

Un singur lucru insa este diferit la aceste alegeri si, poate numai intamplator, diferitul s-a acumulat langa numele lui Nicusor Dan: o intreaga clasa de oameni frumosi, destepti, dinamici s-au adunat sa-l sustina. Nu este vorba neaparat despre ceea ce este si despre ceea ce vrea sa faca ND, ci despre faptul ca votandu-l pe ND se poate transmite democratic un mesaj fara precedent:

Detestam clasa politica actuala. Ne dezgusta aroganta lor de parveniti fara educatie, fara valori, fara viziune... Vrem oameni inteligenti si hotariti care sa isi faca treaba pentru care sunt votati, nu mici afaceristi de cartier care s-au gandit sa faca din tara un butic ceva mai mare. Vrem infrastructura, economie, educatie, cultura si sanatate la nivel european. Si un Bucuresti mai aranjat, mai decongestionat...

Nu stiu daca ND ar putea face oricare dintre aceste lucruri. Am dubii ca este intr-atat de bun ca gospodar sau intr-atat de vizionar... Insa simplul fapt ca a reusit sa coaguleze in jurul lui o clasa intreaga de oameni care sunt buni jurnalisti, buni intelectuali, buni artisti, buni sociologi, buni arhitecti sau medici sau avocati este, in sine, o poarta deschisa spre un viitor mai bun.

marți, 5 iunie 2012

O gestiune defectuoasa a timpului

Nu stiu daca vestea s-a raspandit dar e bine sa o difuzam: timpul vietii noastre este limitat. Din pacate, nu dam prea des semne ca am constientiza treaba asta. Am scris la un moment dat despre cum 10 minute pot insemna lucruri diferite atunci cand incerci sa prinzi un tren/avion si atunci cand le irosesti aiurea pe parcursul unei zile de lucru. Sigur nu poti sa actionezi mereu ca si cum sunt 10 minute cruciale. Ar insemna sa traim intr-un stres, intr-o tensiune nemasurate. Dar poti sa te comporti responsabil cu timpul propriei tale vieti...

Recunosc ca ma deranjeaza atunci cand altii isi irosesc timpul si, daca ar fi numai problema lor, as ramane indiferenta. Dar uneori irosirea aceasta are repercursiuni asupra propriei noastre vieti. Nu de putine ori am fost fortata sa abuzez de propriul timp din cauza altora. Dar nu voi fi ipocrita: poate de tot atatea ori mi-am irosit si eu propriul timp si asta a avut consecinte asupra altora.

Cred ca totusi ar trebui sa existe un fel de responsabilitate colectiva. Don't waste time: it's precious. Lucrul asta cred ca ar trebui sa fie gravat in inconstientul nostru colectiv. Poate undeva in lantul educatiei noastre cineva ar trebui sa se ocupe si sa ne explice semnificatia timpului, a secundelor care trec si pentru care, in alt context, am da orice...

Pentru ca sunt intarzietoare de felul meu, am alergat adeseori sa prind intalniri, examene, mijloace de transport. De multe ori functionez eficient in astfel de conditii, de multe ori imi place presiunea. Dar tocmai pentru ca am ajuns in astfel de situatii, constientizez secunda, imi displace asteptarea moarta, fara rezultat. Imi dau seama ca timpul care trece este timpul meu cu celalalt, timpul meu cu literatura, timpul meu de evolutie si dezvoltare personala, timpul in care as putea sa studiez. Iar respectul pentru timpul celorlalti este deopotriva important

Hey, guys, don't waste time: it's precious!!!

PS Foto de aici.

luni, 4 iunie 2012

De iunie

Ador luna iunie: e luna mea, luna in care m-am nascut, luna in care mi s-au intamplat multe lucruri bune si... mai presus de toate, e o luna cu o poezie aparte.

"Cele uitate se isca iarasi cand infloresc ciresii" spunea un haiku despre care am mai scris... si persista, traiesc din plin in iunie.

Luna mea e luna ciresilor, a teilor, a plimbarilor pe inserat, a macilor; a viselor, e prima luna de vara cand totul traieste... E luna vacantelor, prima zi de viata a adolescentilor :) E luna lui Iuno, Hera, protectoarea mariajului... E luna cu cele mai multe ore solare in emisfera noastra, e luna luminii... Poate de asta nu rezist fara soare, poate de asta dupa saptamanile prea restranse la blocul operator ies afara ca o soparla ca sa absorb raze, ca o planta ca sa fac fotosinteza :)

Nu e nici exagerat de cald, nici exagerat de frig... in iunie te bucuri de o ploaie de vara... In iunie marea devine primitoare, nisipul cald... iunie imi aminteste de o melodie despre Mediterana... tu alma es profunda y obscura. In iunie lanurile de grau sunt aurii... e ceva luminos si elementar, si ceva nocturn si sofisticat.

E luna gemenilor, a dualitatii, a sufletului si ratiunii, a ambivalentelor, a lui Castor si Pollux, a lui Ghilgames si Enghidu, e luna epopeilor, a fluxului ideilor, a lejeritatii aeriene si a dilemelor obscure...

Si oriunde sunteti, va salut! :)


sâmbătă, 2 iunie 2012

Fotografia presedintelui

E greu de imaginat ca o fotografie decenta, un portret, poate face atata galagie politica. Presedintii Statelor Unite si Frantei sunt probabil pe primele locuri :)

Cand Michelle Obama s-a instalat la Casa Alba, fotografia oficiala o reprezenta intr-o rochie neagra cu un colier de perle, un decolteu decent dar fara maneci (nu cu bretele). A fost prima fotografie oficiala a unei doamne presedinte intr-o rochie fara maneci...ceea ce bineinteles a generat un scandal.

Acum este insa momentul presedintelui francez, Francois Hollande, sa-si aleaga fotograful astfel incat sa fie imortalizat printre presedintii celei de-a 5-a Republici. L-a ales pe Raymond Depardon, fotograf si cineast francez care nu e, de felul lui, un portretist. Fotografia va fi realizata in gradinile Elysee-ului spre deosebire de cea a lui Sarkozy care-l infatisa in biblioteca langa steagul francez si cel european (autor: Philip Warrin).

Ironia este ca Hollande, socialistul, a ales sa pozeze in gradinile Elysee-ului ca si Chirac, reprezentant al dreptei, in timp ce Sarkozy, UMP-istul, a pozat in fata bibliotecii precum stangistul Miterrand. Asadar fotografia presedintelui nu are culoare politica...

Intelepciunea de a lasa timpul sa treaca

De fapt, vorbesc iarasi despre asteptare...sau despre rabdare.

Acum vreo saptamana am operat o pacienta cu cancer esofagian. A doua zi, i-am explicat ca o saptamana va ramane cu tuburi, sonde etc... si ca apoi vom face un control al anastomozei dupa care, daca totul e ok, situatia va deveni mai usoara. A oftat discret dar a oftat. Stiu ca la fiecare vizita numara zilele...

E greu sa lasi timpul sa treaca. Desi stii ca peste 4-5 zile totul va fi diferit, e greu sa stai cuminte in banca ta si sa nu-l provoci. Nu ai niciun control asupra a ceea ce se intampla intre timp si, uneori, din perspectiva asta 4-5 zile sau chiar 4-5 ore sunt o eternitate.

vineri, 1 iunie 2012

La multi ani, Ioana Nicolaie si Mircea Cartarescu!

Initial voiam sa le scriu un mesaj... Sau sa scriu ceva rapid pe Facebook ca sa isi aminteasca toti cei care ii citesc... Dar apoi am lecturat articolul lui Mircea Vasilescu din Dilema Veche si m-am hotarit sa le scriu de aici cu litere mari:

LA MULTI ANI!

Astazi, de ziua copilului, este (poate in mod neintamplator) si ziua de nastere a Ioanei Nicolaie si a lui Mircea Cartarescu. Daca pentru Mircea Cartarescu am mai ales afectiunea si respectul cititorului, cald dar localizat totusi undeva la distanta fata de persoana in sine, pentru Ioana Nicolaie am si recunostinta ceva mai personala pentru ca a acceptat sa scrie prefata volumului meu de versuri Omul cu doua memorii.

Profit de faptul ca este ziua lor ca sa difuzez mesajul ca lui Mircea Cartarescu i-a fost acordat recent premiul pentru literatura oferit de Haus der Kulturen der Welt din Berlin. Si sa va reamintesc ca, desi scrie o proza extraordinara, ii iubesc in continuare poemele a caror existenta a schimbat cate un pic din viata mea. Asa cum s-a intamplat intr-o seara de noiembrie si cu O motocicleta parcata sub stele

motocicleta parcata sub stele
sunt o motocicleta parcata sub stele, lânga vitrina magazinului
de reparat televizoare, din gang vine curent, sunt palida, slabita.
în magazin au lasat un bec aprins, asa ca vreo doua tuburi 14314m128o catodice ghivece cu asparagus si cactusi, rafturi de cornier întesate de carcase
de televizor, casete AGFA si cabluri lucesc tulbure, îmi populeaza singuratatea.
caci ma simt singura.
în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele în roiuri globulare, îsi trimit gâfâitul radiosursele toate îndepartându-se-n fuga, ca niste criminali de la locul faptei lasând o dâra de sânge în urma.
ce liniste. câteodata ma-ntreb
ce-o însemna sa faci dragoste, caci ei vorbesc doar de asta. în fiecare
sâmbata ei ma încaleca
si ma târasc pe sosele, vad dealurile, norii, soarele
picaturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu...
ah, cilindrii mei îmi ticaie nebuneste, atunci chiar simt ca traiesc,
ei întra în motel si fac dragoste.
ei sunt Stapânii si se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber când e facut din celule ?
... si înapoi în gang, lânga vreo dacie prafuita,
mi-e sete de dragoste, daca as putea iubi macar vreun stecker cu
prelungitor din vitrina asta.
mi-as luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
si dac-as avea degete, dac-as putea sa traiesc
macar si în câmpul bioelectric al cactusului...
curând, curând o sa mor si n-am facut nimic în lumea asta,
or sa ma arunce la fiare vechi or sa îmi crape farul si becul ars o sa-mi atârne de doua firisoare
de lita
toata viata i-am ajutat pe altii sa faca dragoste
iar eu o sa mor printre bobine, magneti si ciulini.
sunt o motocicleta parcata sub stele.
dimineata or sa ma-ncalece iar, or sa-mi suceasca ghidonul,
or sa ma ambreieze si iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roscovane,
printre muntii albastri prin depresiuni strabatute de râuri
printre pasajele de cale ferata, prin orase de provincie cristaline rulând contra vântului prin stropii de ploaie si gazul de esapament mâncând kilometrii. asta o însemna sa faci dragoste ?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea. pentru asta merita sa fii singur.

E 1 iunie


E 1 iunie si parca as fi inca acel copil care studia hainele mamei in cele mai mici amanunte :), ii proba pantofii cu toc atunci cand era plecata si avea piese favorite in dulapul ei :) Da, ca toate fetitele... Avea o fusta mov de voal, cu flori mici, plisata pe care am fost tare fericita ca am putut-o imbraca in liceu :)

Iar acum, am gasit reportajul acesta foto din Vogue despre piesele pe care fiicele celebre le-ar imprumuta din dulapul mamelor lor celebre. M-am gandit ca, de 1 iunie, e o buna ocazie de vorbit silly things, de redevenit copii (chiar daca aveti unul)... Asa ca vizitati rapid reportajul si reveniti pe aici ca sa-mi spuneti ce piese ati imprumuta din dulapul mamei :)

Eu una cred ca perechea de cercei buciumanesti cu turcoaze pe care ii urmaresc de cand eram mica :)